Tentația pe care o încercăm atunci când aflăm că viața ne-a luat-o înainte, iar noi am rămas restanți cu trăitul ei, este mai mereu una de frustrare pentru nesăbuința de a nu ține pasul cu ea. Dar nu zăbovim prea mult în această inconfortabilă nemulțumire întrucât realizăm că nu mai este timp de pierdut. Am regresat suficient în materie de noi provocări și numai o pilduitoare ignoranță sau acerbă prostie ne mai poate ține departe de trainica „revelație” poposită în mintea noastră. Cum să mai bați pasul pe loc, într-o searbădă și plicticoasă zi din viață, când a dat norocul peste tine? Te-a luat la ochi Cel de sus, ți-au pus zeii mâinile pe cap, ți s-au aliniat astrele, și tu să dormi în propria-ți viață? Dacă mai privești și la cei din jur care sârguincios și epatant se preocupă să-și așeze viața pe panoul de onoare al vreunei agenții de evenimente, te ia cu amețeală la cât de multe sunt în stare alții, în timp ce pentru unii încă nici nu s-a făcut ziuă. Este limpede că, într-un astfel de climat, soluția cea mai facilă nu poate fi alta decât să reînveți să ții pasul cu viața și provocările ei.
Oare care viață și ce fel de provocări? Răspunsurile pot fi multiple deoarece personajele de pe scena vieții au roluri diferite. Cu toate acestea, socotesc că aspirația spre viața veșnică, dezvăluită și exemplificată de Hristos lumii întregi, merită toată atenția noastră.
Aș numi-o aici viața la clasa întâi. Mai întâi, pentru că preocupați de ea, nu ne epuizăm, ci ne revigorăm existența, nu ne abandonăm frivolităților, ci constatăm minimalismul lor, surprindem dictatura relativismului cu al său ins preocupat de libertinaj și satisfacerea dorințelor tocmai pentru că este nebănuită libertate și substanță în viața din belșug promisă tuturor de Iisus (Ioan 10, 10). Apoi, devine explicit că ceea ce trăiești alături de Dumnezeu nu mai moare, trăiești la timp și renunți la timp, investești matur și deloc circumstanțial sau haotic, că nu rămâi un întârziat în viața proprie și n-ai obsesia accelerării experiențelor și nici stresul bifării sentimentelor. Oricum orbirea spirituală din trecut a redus potențialul de viață din noi (Efeseni 5, 8-9), păcatul slujit cu interes a decredibilizat prețul sufletului (Marcu 8, 36-37), iar dorințele inimii au măsurat doar orizontalele plăcerilor vremelnice (Luca 15, 13-16).
De aceea, atinși de binecuvântarea lui Dumnezeu, în noi se limpezesc treptat conflictele, neputințele și întrebările: Când ai să fii în ordinea ta, omule? Când ai să faci din fiecare ceas un pas și din pașii zilei tale un mers, și nu o împleticire?[1] Sub aceleași auspicii divine ne lămurim gradual că ceea ce ne este rânduit să trăim nu exclude alcătuirea noastră lăuntrică, tocmai pentru a evita transformarea noastră în ființe vacante și vide. Așa se face că întâlnesc câțiva tineri în jurul a 30 de ani, supărați nu pe ceea ce nu au făcut ei, ci pe ceea ce nu a făcut viața pentru ei. Dar cum să le rezerve lozul cel mare viața, dacă nu au investit nicio miză? Îi întreb ce a vrut și-mi răspund cu ce li s-a părut că au vrut. Căci dacă voiau cu adevărat lucrul acela (frumusețile artistice ale lumii, împlinirile veacului, cărțile lui mari), atunci s-ar fi pregătit pentru întâlnirea cu ele. Îi văd triști:«E vreme urâtă afară; totul e urât», spun ei, fără să știe că e vreme urâtă în ei înșiși. Cine nu a găsit prilejul în sine nu găsește nici în jurul său marile prilejuri.[2]
Cândva Hristos, atingându-se de autosuficiența umană, chiar și în varianta ei religioasă, a răsturnat convingerile omului că orizontul lui de cunoaștere și de viață este doar ceea ce poate cuprinde cu mintea și vedea cu ochii. În realitate, provocarea Galileanului a stors de vlagă mințile înțelepților lumii, după cum i-a și lăsat impasibili pe amatorii de senzual. Cel ce crede în Mine are viață veșnică (Ioan 6, 47), s-a auzit în campusurile științei și în templele religiilor, iar pentru a evita orice confuzie, iată semnul și identitatea divine: Eu sunt pâinea vieții (Ioan 6, 48), cu evidentă trimitere la Euharistia Bisericii.
Reiese de aici faptul că rafinamentul și subtilitatea vieții nu pot fi descoperite printr-o mentalitate la firul ierbii. Aceasta asigură doar supraviețuirea și iluzia vieții prin împământenire. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit (Ioan 6, 49), ne-a amintit Iisus Nazarineanul într-o vreme când socoteam că instinctele nesatisfăcute alimentează acel limitativ slogan: trăiește clipa, numai pentru a nu ne pune la adăpostul regretelor, cu toate că nimeni nu poate evita marele regret sau marea remușcare: moartea. Dar totuși, pâinea care se coboară din cer este aceea care, dacă mănâncă cineva, nu moare (Ioan 6, 50), specifica Hristos atunci când indicatorii pentru nemurirea omului erau pe nicăieri. Într-adevăr, în viață se moare, dar în moarte se învie. Prima situație este lecția omului resemnat, iar a doua este iubirea lui Dumnezeu. Însă omul alege să moară gratuit prin sfidarea iubirii, prin refuzul căinței și prin ticăloșire. Cu toate acestea, Cel Preabun ne primește comeseni la ospățul Împărăției sau Liturghia Bisericii. Și astfel începe învierea.
Și din aceste considerente, situația de creștin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că își are temeiul în cele mai senioriale însușiri: libertatea și credința (încrederea). Ce este nobilul, feudalul? Mai presus se orice un om liber. Ce înseamnă credința? Încredere în Domnul deși lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative… Încredere în oameni, curaj, detașare, bunăvoință către cei năpăstuiți de pe urma cărora nu te poți alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemnițați), un simț sigur al măreției, predispoziția pentru iertare, disprețul față de prudenți și agonisitori: toate sunt trăsături ale gentelmanului și cavalerului.[3]
De alminteri, în viață fiind, bine este să nu uităm și următorul fapt: că în și cu Hristos ni se dăruiește ceva pentru care să trăim și ni se ia altceva. Adică, ni se oferă mereu o nouă perspectivă despre cum să ne trăim viața, iar ceea ce ni se ia nu este altceva decât iluzia unei vieți fără sens, rost sau orizont tangibil. Tocmai acest lucru ni l-a dezvăluit și Pavel, Apostolul din Tarsul Ciliciei: câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orce laudă, la acestea să vă fie gândul. (Filipeni 4, 8)
Cum se pot realiza toate acestea? Eliberându-ne mintea de arsenalul de idei care duc cu ele multă negare și teamă. Apoi, conștientizând că:
1. Suntem în viață acum și asta este tot ce contează. Firește, nu oricum, ci făcând apel la înțelepciune care are meritul de a ne seconda dreapta judecată. De aceea, acestea sunt înfrângerile, acesta asediul, aceasta ruina, când judecata corectă e răsturnată, când e distrusă.[4]
2. Viața, în dimensiunea ei telurică, este trecătoare. Fără selecții, pentru toți. Chipul lumii acesteia trece! Când auzi că «trece», pentru ce-l mai cauți? Când auzi că toate cele omenești sunt numai chip (n.n. închipuiri), lipsite de orice realitate, pentru ce te lași de bună voie înșelat, pentru ce nu te gândești că sunt ușor schimbătoare și nesigure, pentru ce nu te fac să treci pe lângă ele și să-ți muți dorința la cele veșnice…N-ar însemna, oare, să ai minte de copil, să te liminezi de umbre, să te lauzi cu visurile și să-ți lipești inima de cele care după puțină vreme pier?[5]
3. Scopul nostru, printre altele, este să dobândim curajul de a ne trăi viața până în clipa morții. Fără pensionări anticipate și renunțând la simulări. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim. Deci și dacă trăim și dacă murim, ai Domnului suntem. (Romani 14, 8)
4. Este sănătos, profilactic și imunizant să ne împăcăm cu noi înșine astfel încât să nu ne fie incomod sau abominabil a ne iubi și pe noi, deloc egolatru sau pătimaș, ci numai în vederea dobândirii priceperii de a-i ierta și de a-i iubi și pe cei din jur. Semnele după care se vede că cineva se desâvârșește: nu învinuiește pe nimeni, nu laudă pe nimeni, nu mustră pe nimeni, nu se semețește dinaintea nimănui, nu spune nimic despre sine de parcă ar fi cineva de seamă ori de parcă ar ști ceva. Când dă de o piedică ori necaz, se numește pe sine pricina. Iar dacă cineva îl laudă, râde singur de laude în sinea sa; și dacă-l învinovățește, nu se apără…Într-un cuvânt, se apără și se păzește de parcă și-ar fi propriul său dușmsan.[6]
Astfel, viața prinde sens. Doar astfel Îl vom înțelege, la măsura noastră, și pe Dumnezeu.
[1] Constantin Noica, Jurnal de idei, Ediția a doua, Editura Humanitas, București, 2007, p. 184.
[2] Ibidem, p. 367-368.
[3] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii…, p. 110.
[4] Epictet, Discurs viu: Diatribe – Cartea I, traducere din limba greacă veche de Andreea Ștefan, Editura Seneca, București, 2018, p. 132.
[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilia XXXV”, în Omilii la Facere, traducere, introducere, indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, în col. Părinți și Scriitori bisericești, vol. 22, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989, p. 27.
[6] Epictet, Manualul, traducere din limba greacă, note și indici de Ioana Costa, Editura Seneca, București, 2015, p. 75.
