Pătimiri, tăceri și biruințe
Întru început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul…Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o…Și Cuvântul s-a făcut trup și S-a sălășluit întrei noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr. (Ioan 1 1 și 4-5; 1, 14)
Apoi a fost tăcerea și întunericul genunii, dar Dumnezeu prin Cuvântul Său (n.n. Hristos, Logosul înnomenit) a spulberat tăcerea și a creat frumosul din lumea înconjurătoare și din oameni, iar frumosul era roada Duhului Sfânt împreună creator, pecetea dumnezeiască din făpturi, așa după cum Hristos-Cuvântul era rostul, raționalitatea sau sensul lor.
După o vreme, viața n-a mai fost lumina oamenilor, ci osteneală, durere și compromis cu moartea. Apoi, a trecut timp și moartea aducea a „regină” peste o lume a nostalgicilor după viață. Realitatea răului, a nedreptății, care desfigurează lumea și în același timp murdărește imaginea lui Dumnezeu – această realitate există, din vina noastră. Nu poate fi pur și simplu ignorată, trebuie să fie eliminată. Aceasta nu înseamnă că un Dumnezeu crud pretinde ceva infinit. Dimpotrivă: însuși Dumnezeu se arată ca loc de împăcare și, în Fiul său, ia suferința asupra sa…Dumnezeu însuși «bea paharul» tuturor grozăviilor și astfel restabilește dreptatea prin măreția iubirii sale care, prin suferință, transformă întunericul.[1]
După aceea, Cineva a murit cu moartea lor, a oamenilor, pentru că I-a iubit, în ciuda întunericului, a disperării și morbidității din ei. A călcat cu moartea Lui peste moartea lor, strivind-o, nimicind-o. Și s-a făcut din nou tăcere, maximă tăcere, ba chiar tăcere disperată, dar cu graiuri și ecouri subînțelese: Cine a ucis Nădejdea noastră? De ce ne-am înjugat cu moartea? Pentru ce am încuiat în morminte Lumina? Cine ne va mai trece din moarte la viață?
În cele din urmă, a sosit și ultima zi de tăcere, o Sâmbătă. A fost cea mai apăsătoare zi, greu de suportat și înțeles, întrucât s-a ajuns până la momentul în care Dumnezeu a fost socotit amăgitorul oamenilor, înfrântul zilei și tăcutul fără explicații. Iar a doua zi care este după vineri, s-au adunat arhiereii și fariseii la Pilat, zicând: «Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus fiind încă în viață: După trei zile voi învia. Deci, poruncește ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină și să-L fure și să spună poporului: S-a sculat din morți. Atunci va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi.» (Matei 27, 62-64)
Cuvintele tălmăcesc faptele de atunci, dar, de-a lungul vremii, oamenii n-au priceput și nu se prea lasă convinși nici azi de faptul că tăcerile lui Dumnezeu sunt pregătirile Lui și răstimp pentru maturizarea noastră spre a ne oferi spor în viață, în credință și în înțelegerea duhovnicească a tot ceea ce ne este rânduit să trăim. Avem nevoie de acest silentium deoarece are puterea de a genera întrebările de autoevaluare: oare nu suntem orbi tocmai în calitate de înțelepți? Oare nu suntem, tocmai din cauza științei noastre, incapabili să recunoaștem adevărul însuși, care tocmai în ceea ce știm vrea să ne vină în întâmpinare? Oare nu ne sustragem durerii provocate de adevărul care ne străpunge inima – acel adevăr despre care a vorbit Petru în predica sa de la Rusalii? Neștiința reduce vina, lasă deschisă calea spre convertire. Dar nu este pur și simplu o scuză, pentru că trădează în același timp o îngustime a inimii, care rezistă la apelul adevărului.[2]
Firește, tăcerile divine nu sunt tăceri vinovate, nici expresii ale neputinței, ci răbdări, ba chiar îndelungi-răbdări ale neputințelor noastre și deopotrivă așteptări-pregătiri pentru a fi învredniciți să primim Lumina. De data aceasta, tăcerea din Sâmbăta Mare a însemnat mai mult smerirea lui Hristos-Dumnezeu în fața oamenilor prin asumarea morții: Ce este această priveliște ce se vede? Ce este această încetare și tăcere? Împăratul veacurilor săvârșind rânduiala cea prin pătimire, petrece sâmbăta în mormânt, dându-ne nouă odihnă. Acestuia să zicem: Scoală-te, Dumnezeule, judecă pământul, că Tu împărățești în veci, Cel ce ai nemăsurată mare milă.[3]
Dar, într-o Duminică, tăcerea a rodit din nou Viața ca lumină a oamenilor, așa precum a fost la început. Și din plinătatea Lui (n.n. a lui Hristos) noi toți am luat, și har peste har. (Ioan 1, 16) Prin urmare, invitația pascală Veniți de primiți Lumina! nu este nici pe departe un mesaj sau un slogan de dumninică, nici măcar unul festiv, ci Chemarea, Darul sau Harul lui Hristos, Cel ce a preschimbat tăcerile în muguri de cuvânt, de bucurie și de viață. Nouă, ne revine șansa de a îngriji acești muguri cu căldura sufletească a fiecăruia și cu raza de lumină harică din noi.
[1] Joseph Ratzinger, Papa Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret: de la intrarea în Ierusalim la Înviere, traducere din limba germană de Cristian Langa, Cristina Palici și Mihai Pătrașcu, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2012, p. 219.
[2] Ibidem, p. 198.
[3] Triod, p. 667.
