Într-un anumit moment al istoriei umanității Dumnezeu a venit la noi. Ne-a cercetat, ne-a cinstit și slujit ca nimeni altul. Așa ne spun textele sacre, de la Evanghelii, imnografie sau apocrife, până la mărturia celor care L-au văzut și, uneori, s-au îndoit, or a celor care nu L-au văzut, dar au crezut că există o întâlnire, poate cea mai credibilă, care are loc înlăuntrul omului. Așa ne spune și Pavel din Tars, omul „dreptăților” legitimate religios, dar și al furiilor ilegitime, iar mai apoi apostolul care a înțeles că viața omului este o sofisticată risipire până când nu ai curajul interogației salvatoare: Cine ești, Doamne? De aici, din neputința de a-ți cunoaște luminile lăuntrului deoarece le-ai acoperit cu lințoliul lacomului interes de a face caz de postura-ți impozantă, de a fi reper sau de a fi sârguincios aplicant al ambițiilor profanatoare de suflet, nu te poți sălta eliberator decât lăsându-te cuprins de neastâmpărul unei alte întrebări cu evidente ecouri metafizice: Doamne, ce voiești să fac?
Care vor fi răspunsurile? Mereu, cele mai potrivite pentru om și descoperite la plinirea vremii, chiar dacă omul tinde să facă din vremea lui un război cultural, o ideologie destructivă, o revoluție a genurilor, un partid al hulitorilor de sacru, sau chiar o religie care ia în primire un dumnezeu militant pentru drepturi, egalități și modernism, înțeles nu în dinamica înnoitoare a unor valori consacrate, ci pur și simplu în matricea distructivă a acestora.
Pentru a cuprinde cu propria noastră ființă răspunsurile care pot să dezvăluie sens, rost sau menirea unui om în viață, avem la îndemână apropierea de Cel care mai întâi a zis și toate s-au făcut (zidit), iar mai pe urmă a venit la noi besmeticii și închipuiții creatori de progres spre a ne oferi împlinirea unei făgăduințe pe care din iubire față de om, dar și din prudență, a descoperit-o și a tăinuit-o deopotrivă. Pesemne, avem suficiente recidive pentru a ne recomanda în fața Dumnezeului nostru drept copii răzgâiați, de-a dreptul mofturoși, când vine vorba de a primi o făgăduință, dar mai ales de a nu avea răbdarea unei așteptări spre împlinire a acesteia. Cu toate acestea, când Dumnezeu și-a respectat făgăduința, arătându-ne finalitatea ei în moștenirea dăruită, o sărbătoare stătea să prindă contur. Firește, înțeleasă mai mult decât un eveniment al anului, ba chiar mai mult decât un festival consacrat.
Făgăduința a fost că ne va trimite un Mântuitor în persoana Fiului Său, adevărat Eliberator al nostru din funesta obișnuință cu păcatul, dar și Restaurator al ființei cu vădite apucături morbide și alienări favorabile înstaurării morții. Moștenirea este aceea de a fi fost primiți cu toții în viața lui Dumnezeu în calitatea, recâstigată prin Hristos, de fi. Noi am batjocorit-o, El a redobândit-o. Noi am ridicat mâna împotriva lui Dumnezeu, El a ridicat Crucea. Noi L-am așezat în boxa acuzaților, El ne-a oferit Împărăția Lui. I-am contestat minunile, cuvântul și iubirea, dar El ne-a mângâiat și binecuvântat. Am făcut din ziduri pancarde, pe care apoi am scris: Dumnezeu a murit!, crezând că trainicul zid v-a împrumuta trăinicie și hulei, dar El ne-a trimis îngeri care să ne amintească de pace și între oameni bună învoire, iar sub vremuri a lăsat Biserica spre mărturie că Hristos se naște, slăviți-L! și spre bucuria întâmpinării: Hristos din ceruri, întâmpinați-L!
În sfârșit, Sărbătoarea pe care n-o aduce Dumnezeu de Crăciun prin Fiul Său înnomenit devine un bun prilej de a adânci în noi sensul adevărat al zilei: nicidecum noi, ci Părintele ceresc ne sărbătorește, ne cinstește și ne colindă împreună cu Hristos întrupat și cu Duhul Sfânt deschizător al inimilor și luminător al minților. Cel mult noi, într-o bună-cuviință asumată, acceptăm să fim parte a sărbătorii dumnezeiești spre a înțelege atât cât putem cuprinde că deși smerit, Iisus nu e ca vreunul dintre oameni – chiar dacă aceștia ar fi culmile omului – ca să cârpească cu pecete de circumstanță zdreanța fericirii omenești. Iisus făurește o nouă ordine spirituală în om[1]. De bună seamă, vom fi ai sărbătorii dacă nu cumva suferim de orfanism metafizic și moral. Și, în plus, de lăcomia după divertisment, sau de tratarea adorării divine ca pe o activitate de consum. Iar dacă Sărbătoarea lui Dumnezeu devine cumva sărbătoarea noastră, neîndoielnic Cel de Sus ne-a dăruit bucuria de a înțelege că toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. (Ioan 17, 10) Tocmai de aceea nu mai ești rob, ci fiu. Iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos. (Galateni 4, 7)
De altminteri, Iisus cel născut odată din veșnicie și a doua oară în timp, este mereu viu și mereu lumină, atât în Sine, cât și în noi ca Viață veșnică și posibilitate nesfârșită de desăvîrșire[2]. Înțelegem de ce Clement Alexandrinul a sintetizat în cuvinte magistrale o întreagă tradiție patristică, dar mai cu seamă o minunată lucrare dumnezeiască dezvăluită prin nașterea lui Iisus, atunci când a mărturisit: Dumnezeu s-a făcut Om, ca de la Om să înveți cum se face omul dumnezeu. Aici nu poate fi vorba de metafore sau hiperbole, piruete verbale sau artificii retorice, ci de o deplină credință că venirea lui Hristos în lumea aceasta este nașterea Veșnicului în timp, a atotputerniciei în dulama smereniei, a Celui mai presus de ființă, prunc în brațele Fecioarei și, astfel, nu putea râmâne un simplu fapt divers în filele timpului[3]. Dar, câtă vreme facem un eveniment mondial doar din lansarea noilor cuceriri științifice, iar lumina de pe chipuri provine din ecranele smartphon-urilor, ale laptopurilor sau ale televizoarelor, riscăm să pierdem contactul cu lumina lăuntrică, singura nemuritoare și cu neputință de a fi stinsă de viforul vremurilor. De altfel, fără lumina necreată a Soarelui dreptății (Iisus Hristos) nu vom fi capabili să ne cercetăm dacă suntem în credință față de Mântuitorul lumii și cu atât mai puțin să cunoaștem că Nașterea Lui este de fapt renașterea noastră an de an împreună cu El, afară numai dacă nu suntem netrebnici. (II Corinteni 13, 5)
Așadar, ce vom face cu Iisus născut în Betleem? Orice decizie am lua să ținem cont că amintirea Lui e vie pretutindeni. Pe zidurile bisericilor și în școli, pe vârful clopotnițelor și al munților, pe troițele drumurilor, la căpătâiul paturilor și al mormintelor. Distruge-ți frescele bisericilor, luați-I icoanele din altare și de prin case: viața lui Hristos umple muzeele și pinacotecile. Dați foc liturghierelor, ceasloavelor și cărților de rugăciuni: îi veți descoperi numele și cuvintele în toate cărțile literaturilor. Chiar și cei ce-l blestemă nu fac decât să mărturisească, fără voie, prezența Lui. Orice s-ar face, Hristos rămâne un sfârșit și un început, o genune de taine dumnezeiești la răspântia a două crâmpeie de istorie omenească[4].
Oricum am înțelege sau nu venirea Fiului lui Dumnezeu la noi, ceea ce stă în picioare peste veacuri este Sărbătoarea, înțeleasă ca metanie a lui Dumnezeu în fața omului, la care mai adăugăm și mărturisirea: cu Iisus se naște și explicația omului și explicația lumii[5].
[1] Arsenie Boca, Cuvinte vii, Editura Charisma, Deva, 2006, p. 298.
[2] Ibidem, p. 299.
[3] Ibidem, p. 298.
[4] Giovanni Papini, Viața lui Isus, traducere de Alexandru Marcu, Editura Ago-Temporis, Chișinău, 1991, p. 4-5.
[5] Arsenie Boca, idem, p. 300.
