Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Buna dispoziție

Una dintre principalele calități umane este buna dispoziție. Prea mult ne trăim zilele, de un timp încoace, într-o apăsare sufletească vecină cu disperarea și îngrijorarea pentru ce va fi mâine sau în viitorul apropiat. Trăind obsesia unui viitor care nu există decât în propria noastră imaginație sau ca așteptare, acumulăm și stocăm dorințe cu diverse intensități sau grade de astâmpăr al căror flux scapă adesea oricărui control.

De altminteri, inundați și purtați de propriile aspirații cu pretenții de actualizare, trădăm calitatea prezentului, aceea de a ne dezvălui realitatea despre noi înșine la un moment dat, iar fără simțul realității nu poți întreține buna dispoziție. Adesea, unuia cu planuri mari, cucernice și ambițioase, nu-i arde de glumă sau de prea multă voie bună. Seriozitatea inamovabilă pare a fi, în cazul lui, nu doar dominanta, ci și idolul de casă al înfocatului visător. Cât privește starea nostalgicului, acesta este mai mereu un melancolic inadecvat provocărilor din prezent și fără înclinații spre voioșii. De aceea, atât dorința pătimașă, cât și cea nerealizată, sunt devoratoare ale bunei dispoziții. În schimb, dacă Dumnezeu inspiră dorința în mine, aceasta nu este mai întâi pentru a o împlini satisfăcând-o, ci pentru a o împlini aprofundând-o cu realizări care devin tot atâtea începuturi.[1] Așadar, fiind vorba de realizări reiterate și revelate ca începuturi, acestea sunt implicit și surse ale bunei dispoziții, dar și indicii ale unui prezent înnoitor.

Cu toate acestea, ne confruntăm cu multe incertitudini, mult diletantism în gestionarea unor situații critice, cu predilecția pentru fake news, cu menținerea unui interes meschin de a scoate în văzul lumii păcatele mai mult sau mai puțin voite ale semenilor, apoi intoxicarea cu frică și moarte, dar și amenințarea cu probabilitatea unui scenariu pandemic sinistru mult mai virulent. În plus,  folosirea dublei măsuri când vine vorba de principii și legi, la care dacă mai adăugăm și agitația de sezon pentru un viitor incert sau chiar presat să adopte scenarii catrastofice, pare-se că avem de-a face cu un tablou social fără prea multe atracții, voioșii sau splendori cromatice. Dar tot ce ni se întâmplă are un rost, dintotdeauna a avut! Doar noi am fost surzi, orbi sau smintiți, nu am înțeles. Rostul suprem ar putea fi unul soteriologic, salvarea naturii umane și, odată cu ea, a umanității: redescoperirea identității autentice a naturii umane și exersarea ei deplină, ca ființă sensibilă, conștientă, afectivă, responsabilă, creativă, capabilă să identifice și să operaționalizeze (încă!) răspunsuri actuale la aceleași clasice întrebări fundamentale: Ce este omul? Cum (mai) poate fi el fericit? Care sunt fețele iubirii?[2]

Însă, atunci când mai dai nas în nas și cu seriozitatea tâmpă și înveninată de orgoliu a celor care și-au ales-o ca „virtute” sau program de viață, pe bună dreptate te întrebi: oare ce ne lipsește cu adevărat ca să reușim cumva salubrizarea lăuntrului nostru și, ca o prelungire a acestei intervenții, igienizarea mediului social de toxicitatea prea „serioșilor” de meserie?

Răspunsul nu este greu de intuit. Mai greu este de aplicat. De aceea, Augustin de Hippona (354 – 430) pune degetul pe rană și ne atenționează că atât binele cât și răul prind curajul manifestării din două ancestrale atitudini: orgoliul și smerenia. Din acestea izvorăsc două iubiri, dar și două cetăți. Astfel, două iubiri au zidit două cetăți: iubirea de sine până la uitarea și disprețul de Dumnezeu, cetatea pământească; iubirea de Dumnezeu până la uitarea și disprețul de sine, cetatea cerească.[3]  Iar aulicul Iubește și fă ce vrei! al aceluiași Augustin deschide sufletul omului și spre cultivarea bunei dispoziții, fără de care iubirea ar fi lipsită de versantul teluric. Acest fapt aduce cu sine o altă abordare a realității. Nu ne înghesuie pe drumuri înfundate de libertinaj, dar nici nu ne îmboldește spre resemnare. Dimpotrivă, ne oferă curajul de a face tot ceea ce vrem, dar cu maxima atenție de a nu risipi armonia iubirii și buna dispoziție conturată de ea. Pierzându-le pe acestea, ajungem să iubim prost, dezordonat, distructiv sau reductiv.

Fiecare dintre noi putem verifica cu propria experiență beneficiile și caracteristicile bunei dispoziții. Câteva dintre ele se impun de la prima analiză. Așadar, buna dispoziție aduce cu sine spre dezvăluire: o atitudine binevoitoare; o garanție pentru Dumnezeu că omul s-a maturizat; un indiciu pentru politețea neprefăcută; „turnesolul” omului de caracter; explicația pentru ieșirea din impas; curajul de a lua peste picior sau de a sfida prostia. În aceeași măsură, buna dispoziție atrage speranța de viață a bucuriei, îngroparea temerii de a acționa, imunizarea speranței. Susține apoi și o profilaxie împotriva contaminării cu seriozitatea tâmpă, garanția unui umor sănătos, îndrăzneala de a te împrieteni, dezvăluirea unei bunătăți naturale, fără excese, și fără afectări sau sclifoseli. Finalmente este și anticamera performanțelor, un antidot pentru tristețe și un tabiet al creștinului.

Prin urmare, este limpede că buna dispoziție este și atributul unui creștin. Citind rândurile de mai jos și, apoi, reflectând cam pe unde ne situăm, înțelegem rolul esențial al bunei dispoziții exact acolo unde ai vrea să fii sigur că dai de ea.  Noi trebuie să ne străduim să fim continuu bine dispuși. Chiar dacă nu suntem bine dispuși într-o zi să ne străduim să fim, dar nu într-o culme a voioșiei prefăcută – ca să ști că există și pericolul ăsta – care de cele mai multe ori miroase a teatru și a comedie, ori îi transformă pe deținători în niște oamneni obositori cu buna lor dispoziție și cu voioșia lor… Eu nu cred că e natural – trebuie să fim foarte naturali – cucernicia aceasta agresivă miroase a teatru. Tot mereu cu mâinile împreunate. Mie nu-mi plac oamenii care sunt prea vizibil cuvioși. Prea vizibili cu cuvioșia accentuată. Trebuie să fie mai sinceri. Și chiar dacă la un moment dat mai greșești și ai o secundă de mânie sau supărare. Principalul e să nu țină supărarea prea mult…

Să ai un moment de supărare mi se pare un lucru firesc. Și creștinul e om. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să facă tot posibilul să-și stăpânească accesele de mânie, de furie, de supărare. Și mai ales să nu fie bosumflat, cu fruntea încruntată, cu ochi ficși și cu o privire din asta…ucigătoare. Nu! E respingător și dovedește că ăsta nu-i creștin… Domnul ne cere să fim bucuroși… Trebuie să fim în relație cu ceilalți oameni prin bunăvoință, prin stăpânire de sine, prin amabilitate. Creștinul bosumflat, supărat, mânios, aspru, încruntat, nu-i creștin. Mie nu-mi plac nici creștinii care în mod vizibil, prea ostentativ, sunt într-o stare de cuvioșie, ca să zic așa agresivă.[4]

Astfel, trebuie să mergem la cer călcând pe pământ, ne atenționa Victor Hugo. Iar din această aserțiune reiese clar faptul că, până nu ești sincer cu tine însuți, nu poți înțelege mai nimic din Creștinism. Câtă vreme nu ești un pământean firesc, natural și asumat nu te poți apropia de Cer.


[1] Jean-Luc Marion, În locul sinelui : abordarea Sfântului Augustin, traducere de Marius Boldor, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2020, p. 374.

[2] Venera Cojocariu, „Despre rostul ne-rostului”, în COVID. Colivia noastră, coordonator Laurențiu Șoitu, Editura Institutul European, Iași, 2020, p. 366.

[3] Apud Anton Adămuț, „Iubește și fă ce vrei!”, în COVID. Colivia noastră…, p. 360.

[4] Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1998, p. 133

Adaugă un comentariu

Ovidiu Bârsan

Postări recente

Arhivă

Categorii

Centrul de preferințe pentru confidențialitate

Necessary

Advertising

Analytics

Other