Aceasta este întrebarea care L-a preocupat neîncetat pe Dumnezeu. Da, ați înteles bine! Omul, adică oricare dintre noi, reprezintă veșnica mirare și întrebare a lui Dumnezeu. Mai mult mirare sau mai mult întrebare? Greu, ba chiar imposibil de răspuns la această întrebare. Nu dintr-un alt motiv decât acela că El, Părintele ceresc, este deopotrivă Taină nepătrunsă, dar și Iubire împărtășită oamenilor. Cu alte cuvinte, este un Deus absconditus (Dumnezeu imposibil de cunoscut în esența Lui prin rațiunea umană), fiind neîndoielnic și continuu și un Pater noster ( adică Tată al nostru) descoperit și înțeles ca atare prin Iisus Hristos, Fiul Său înomenit). De aceea, nu este numai o îndrăzneală ieșită din comun să ne întrebăm ce gândește Dumnezeu, nici să-L confiscăm semeț pe Iisus, făcându-L doar al meu, întrucât al lor, al celor mulți, nu merită nici doi bani, ci, pare-mi-se că, dincolo de orice acrobație verbală sau piruetă a gândirii, stă, de fapt, aroganța de a ști înaintea tuturor, de a descoperi că poți rosti ambițios ne-rostitul sau poți să-L înlocuiești pe Singurul de neînlocuit, punându-te stăpân pe gândirea Lui și faptele Lui.
Firește, Dumnezeu nu ia locul nimănui, nu are target pentru audiență, nu-și dorește să fie doar subiect de discuție, fie ea și filozofică, nici măcar personaj de bestsellere. A vrut dintotdeauna puțin mai mult pentru becisnicul și îndărătnicul om, care s-a lăsat greu înduplecat de argumentele iubirii divine, aplecând urechea la discursuri intenționat măgulitoare și alipindu-și inima de plăceri costisitoare, dar mai ales cheltuitoare de ființă, epuizante și ruinante de-a dreptul. Nu știu cât de bun sau cât de rău poate fi omul, dar cred că de multe ori Dumnezeu și-a pus mâinile în cap și a strigat: «Doamne, ce-am făcut?!»[1] Evident, se înțelege că este vorba de mirarea Celui care a așezat posibilitatea Maximului în minimum atunci când l-a creat pe om și l-a invitat să riște înspre realizarea maximului de ființă. Numai că omul confruntat cu măsura înaltă ce i se propune, obișnuit cu mersul și nu cu zborul, omul – pasăre de curte și «croitor de sentimente mici»[2] se uimește și se sperie de ridicarea în văzduh, de zborul de vultur. Obișnuit să fie orătanie și nu vultur, el ironizează zburătorile, în loc să le imite, le persiflează și le batjocorește.[3]
Așa se face că însuși Dumnezeu se coboară în lume în mod văzut prin Persoana divino-umană a lui Hristos, își asumă firea umană sălbăticită de păcat și ruinată de moarte. Această posibilitate a reîntâlnirii omului cu Dumnezeu în Persoana lui Hristos o sărbătorim la Crăciun. Cu toate consecințele ce decurg din ea: refacerea sau recrearea lăuntrică (ontologică) a omului, extirparea unei mentalități omenești care slujea moartea, chiar și involuntar, prin evidențierea zădărniciei în lume, a finitudinii existenței, dar și printr-un fatalism vectorial.
Această însănătoșire a firii omenești, dar și reorientarea ei spre Soarele dreptății ( adică spre Hristos), cu posibilitatea fermă de a privi spre Răsăritul cel de Sus, sunt darurile lui Dumnezeu pentru noi toți. Nu virtuale sau dintr-un meta-univers paralel cu realitatea fizică unde suntem absorbiți de tehnologia care slujește deja la crearea spațiului cibernetric, nu doar în metaforele sau hiperbolele predicilor de la amvoanele bisericilor, ci daruri tot mai vii și reale, mai acaparante, dar deloc invadatoare de suflete, pe măsură ce omul își asumă curajul de a crede în Hristos ca Mântuitor, dar și speranța că poate găsi sensul ascuns și nedeslușit al vieții tocmai acolo unde până mai ieri totul părea fără sens și ambiguu.
De fapt, venirea lui Iisus în lume, dar mai ales în inimi curate – căci acolo a rămas și de acolo ia început, prin sinergie, taina mântuirii personale a fiecăruia – este invitația de a păstra în atenția noastră atât planul rațional, concret sau evident al vieții, cât și planul supra-rațional al nădejdii că mântuirea adusă de Hristos e mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârșite, ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. (Romani 13, 11)
Iată de ce bucuria că ni s-a născut Mântuitor, care este Hristos Domnul (Luca 2, 11)este, de altfel, izvorâtă din asumarea personală a invitației adresată de Dumnezeu tuturor de a ne coborî smeriți din ascensiunile arogante spre imposibilul care este propriu doar Celui de Sus. Acest Imposibil, posibil doar lui Dumnezeu, se numește Iisus Hristos Mântuitorul. Astfel, a merge spre Dumnezeu înseamnă atunci a ajunge la capătul lumii, a trece de granița posibilului pentru a ne strivi de marginile imposibilității. Singurul drum posibil spre Dumnezeu se deschide în, și trece prin imposibil.[4] Abia acum ni se lămurește aserțiunea atribuită lui Tertulian (scriitor creștin din sec. II), că, pentru creștini, ceea ce este absurd și imposibil merită crezut.[5] Tocmai prin întruparea Fiului lui Dumnezeu acest absurd (contrazicere a logicii și a legilor naturii) definește granița între Dumnezeu și om. Numai că prin Iisus Hristos, Dumnezeu trece granița în lumea noastră, care, de fapt, este tot a Lui prin creație, atingând gingaș și iubitor, discret și salvator oameni pregătiți să se salte din căderi parșiv întreținute de prea multă vreme.
Dincolo de orice sentimentalizare excesivă și de orice caracter comercial al sărbătorii Crăciunului – cu vacanțe care anesteziază orice posibilitate a sacrului, alături de „cultul” bradului, legenda lui Moș Crăciun, împărțirea cadourilor etc. – avem posibilitatea să înțelegem mai mult și mai bine sensul profund al coborârii lui Dumnezeu la noi.
De aceea, acum ni se lămurește faptul că omul devine om numai prin Iisus Hristos; oricine Îl respinge sau Îl evită nu e numai ignorant și ticălos, ci e mai ales ne-om. Mai mult, trebuie să înțelegem că orice om e un nimic și un nimeni în fața lui Dumnezeu și numai prin Iisus Hristos acest «nimic» a devenit totul, iar acest «nimeni» a ajuns numele lui Dumnezeu…Cine are pe Iisus Hristos are sens, are Dumnezeu, are om și are prieten. Cine nu-L are pe El, n-are nici rost, nici Dumnezeu, nici om, nici prieten. Fără El, omul e cu adevărat singur. Nu există decât Iisus Hristos; în rest, suntem singuri cu singurătatea și nimicnicia noastră.[6]
[1] George Remete, Leacuri contra evlaviei. Răspunsuri scurte la întrebări nesfârșite, Editura Paideia, București, 2022, p. 15
[2] Expresia îi aparține poetului Mircea Dinescu.
[3] George Remete, op. cit., p. 177.
[4] Jean-Luc Marion, Certitudini negative, traducere românească Maria-Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2013, p. 115.
[5] Credo quia absurdum este afirmația atribuită lui Tertulian (160 – 225 d. Hr.)
[6] George Remete, op. cit., pp. 176-177.
