Gândul Rău s-a hotărât să facă o vizită rudelor sale. Cui altcuiva decât Gândurilor Bune? S-a îmbrăcat la patru ace, şi-a făcut freza cu creastă – ultima modă – şi-a pus cercelul rotund în urechea dreaptă şi a pornit la drum. Mergând atent, să nu se sfărâme, nu a zărit Conştiinţa care s-a oprit încet.
– Unde mergi, Gând Rău? întreabă aceasta, mirată. N-ai mai ieşit de mult la plimbare.
– În vizită la rudele mele, răspunse timid. Sunt abătut în ultima perioadă, parcă nu mai sunt eu. Simt că nu mai am mult de trăit şi am decis să rezolv toate disputele cu cei din jur.
– Foarte bine. Să nu le tulburi prea tare. Să nu stârneşti amintiri ce nu-şi mai au rostul.
– Nu, promit! Îmi voi folosi simţul umorului. Bruma de umor ce am avut-o din născare, zise Gând Rău.
Ajuns la capătul străzii, coti spre dreapta. S-a oprit în faţa unei case simple, modeste, cu un etaj. Exteriorul vopsit în alb, cu flori în grădini şi iederă pe casă. Sună la sonerie. O dată. Încă o dată. Se auzi cheia răsucită în uşă.
– Frateee! spuse Gândul Rău şi se năpusti asupra Gândului Bun.
– Heeii… păstrează distanţa. Nu vreau să mă întinezi, se apără Gând Bun.
Rudele au apărut una câte una în salon.
– Ce-i cu tine aici? întrebă Gând Senin.
– Simt că sunt pe cale să dispar din lumea aceasta, şi am zis să vă vizitez.
– Deci nu vor mai exista decât gânduri de bine? se interesă Gând Frumos.
– Da. Eu sunt ultimul Gând Rău din familia gândurilor. Oaia neagră ce există în fiecare familie.
– Am o idee! zise triumfător Gând Dulce. Să facem o magie. Toate gândurile de bine să-l sărute pe Gând Rău şi acesta va deveni un gând bun.
– Nu se poate, spuse timid, cu privirea în pământ Gând Rău. Mă irit de la sărutat.
– Trebuie, trebuie, trebuie, au sărit cu gura gândurile. Şi au atacat. L-au sărutat pe Gând Rău, pe urechi, pe nas, pe gură, pe mâini.
Acesta se gâdila și râdea din răsputeri şi, încetul cu încetul se umplea de inimioare pe tot corpul.
După ritual, Gândul Rău s-a transformat în Gândul Iubirii.[1]
Odată, nu foarte de mult, cineva mi-a spus cu vădită prietenie și deloc semeț: Fugi de rău și fă binele! Fii generos și cuprinde admirativ orice bunătate care vine spre tine! Pentru a cuceri Cerul, trebuie să înveți mai întâi să mergi pe pământ (Victor Hugo).
Da, știu, și în parte vă-nțeleg, n-am început tocmai potrivit aceste rânduri. Par a fi suficient de banale, dar, mai ales, prea moralizatoare pentru oricine ar vrea „să muște” lacom din orice zi a vieții sale.
De ce ne-am formaliza, ascultând sfaturi sau experiențe de viață oferite generos de alții? Ce-mi mai poate da cineva, când duc în mine ziua de azi cu toate ale ei? Lumea este plictisită, iar oamenii, adesea, devin plictisitori, deloc atractivi, ba chiar suficienți de plumburii.
Și totuși, tu, cel care afli de aceste rânduri, aștepți Crăciunul, dar poate și pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, venit să întărească orice gând bun din noi, deoarece acesta este soarele dinlăuntrul nostru prea adesea încătușat după „norii” egoismelor și răutățiilor, cărora prea mult le oferim loc pe „cerul” sufletelor noastre.
De aceea, cu un dram de interes putem găsi sens în rândurile de mai sus. De bună seamă și provocare. Dar, dincolo de toate, ne putem întâlni și cu varianta noastră cea mai bună. O vom descoperi bine conturată, dacă vom avea curajul să-i oferim lui Iisus un gând bun de Crăciun. Doar atât, mai întâi. Așa cum ne urăm unii altora de bine, cu mai multă sau mai puțină sinceritate, să-I spunem bun venit și lui Dumnezeu în lumea noastră. De fapt, tot în lumea Lui. A noastră este doar pentru că ne-a dăruit-o El. De altminteri, nu vom rămâne doar la gânduri pentru Iisus. Ele vor deveni treptat rugăciuni și făptuiri ale binelui deloc cosmetizat și nefolosit ca sursă de șantaj între noi. De bună seamă, toate acestea le va naște în noi El, Cel numit Soarele dreptății, – Iisus Hristos – căruia noi Îi vom oferi cerul inimii, spre a pricepe de ce în viața noastră și-a făcut simțită prezența Răsăritul cel de Sus. Nu pot exista răsărituri fără cer, după cum nici apusurile nu pot cuprinde speranțe fără credința în renaștere sau înviere.
Este de la sine înțeles faptul că nu dau sfaturi nimănui, nici nu croiesc drumuri pentru indeciși. Putem alege să fim cum vrem, însă, rogu-vă, să fim atenți, ba chiar prudenți, pentru a nu suferi gratuit. Totul se decide în inima noastră. Acolo, sunt convins că dorim să se întâmple ceva demn de noi. De aceea, v-aș propune să fim generoși cu noi înșine mai întâi. Ceva ne va mișca, iar atunci totul poate fi o binecuvântare și toți cei din jur tot atâtea prilejuri de a fi buni.
O, dar de când nu s-a mai întâmplat nimic în viețile noastre!? Sau poate greșesc!? Da, s-ar putea să mă înșel. De fapt, mereu ni se întâmplă câte ceva. Suntem oamenii întâmplărilor din viața noastră, bune sau rele, înnoitoare sau ignorate. Numai că, pe măsură ce trece timpul, banalizăm aproape totul și devenim niște oameni blazați, sătui de cei de lângă noi, sătui de noi înșine, răfuindu-ne cu Cerul pentru că nu-i înțelegem rostul și împrietenindu-ne pătimaș cu egoul nostru. De aceea, viața noastră capătă accente de tristețe și insuportabil. Fără generoși și fără generozități în ea. Și uite așa, viața devine, din suma tuturor întâmplărilor, întâmplătoare. Dar, orice întâmplare are în ea geniu, putere și farmec, care se vor descoperite prin îndrăzneala de a crede că noi, oamenii, ne întâlnim real în binele și generozitatea pe care ni le oferim, dar deloc întâmplător, ci mereu providențial. Abia în acest moment, întâmplarea devine eveniment, iar evenimentul trăit o sărbătoare. Desigur, generozitatea noastră sau bunătatea manifestată este permanentizarea sărbătorii.
De altfel, vă propun să rămânem pe tărâmul sufletului, cel care poartă în el mereu soarele cel dinlăuntru, chiar dacă am devenit oameni cu pretenții și, poate, prea repede seduși de materialitatea lumii. Acolo, în suflet, poate fi mereu sărbătoare. Există o perpetuă invitație la simplitate, bunătate și dăruire.
Așadar, mereu au existat – și vreau să cred că mai există – oameni cu inimi deschise spre bine și frumos, care au pus gândul bun în lucrare fără dram de vicleșug, iar pe Hristos L-au făcut oaspete în viața lor. Și I-au dăruit Crăciunul, deși convingerea era că nimic nu trebuie ratat sau înstrăinat în materie de festivisme și chefuri. Totul, absolut totul, trebuia să fie o pregătire pentru „a o face lată”. Însă, am aflat cu surprindere că Iisus venise deja întru ale Sale, dar ai Săi nu L-au primit (Ioan 1, 11), ba chiar I-au confiscat și sărbătoarea. Dar Iisus a tăcut, a îndurat și i-a binecuvântat și pe cei de-aproape, dar și pe cei înstrăinați. Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12)
Să nu-l căutăm în stânga sau în dreapta pe cel numit binecuvântat de Dumnezeu sau pe cei deveniți fii ai Lui. Putem fi oricare dintre noi, iar dintre semnele apartenenței ies la iveală privirea solară și bucuria de-o seninătate aparte. A, era să uit! Credeți, cumva, că v-a pierit soarele din priviri și zâmbetul nostru este de mult apus? Prea multe lacrimi, în șiroaie, dac-au fost, ne-au învățat să ducem în ochi lumină, iar zâmbete-am cules, cu siguranță, de la cei pe care-i iubim. De altminteri, nici soarele, nici seninul, nu pier niciodată, chiar dacă norii îi învăluie sau furtunile își fac de cap.
Oricum, dacă vrem să știm mai multe despre un Crăciun cu Iisus Hristos, să-L aducem în inimă pe firul gândului bun transmis către El, și să-L lăsăm să ne vorbească. Oricare ai fi, ascultă-L, caută-L și taci! Ascultă, ca să înțelegi, caută-L că-i firesc și taci ca să te cuprindă! Iar dacă nu-I vom auzi șoaptele și totul va fi tăcere, să nu ne indignăm, căci tăcerea este raiul sufletului și limbajul iubirii divine. De acum, totul devine simplu, atât de simplu. Să ne ascultăm sufletul în tăcere și el ne va vorbi despre Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Iar Crăciunul va fi prilejul unui gând bun pentru El. Restul sunt doar vorbe. Prea multe vorbe.
[1] Preluată de pe site-ul https://www.povesticutalc.ro/povesti-Gandul-RAU-si-Gandul-IUBIRII.html, accesat în 23 decembrie 2023.
