De bună seamă, ne mișcăm și suntem parte a unei lumi aflate în plin proces de hipertehnologizare. Fiecare dintre noi participăm cu vădită lăcomie la tot ceea ce revoluția tehnologică aduce pe piața de consum, o revoluție comparabilă cu cea produsă de apariția electricității sau a noilor mijloace de locomoție. Numai că nici o altă tehnologie nu a pătruns în activitatea noastră zilnică pentru un timp atât de îndelungat, nu a solicitat atenția și intervenția noastră atât de constant, nu a invadat atât de mult viața noastră privată, familială și personală, nu a pătruns atât de profund înlăuntrul vieții noastre sufletești…nu a transformat atât de mult raporturile noastre cu spațiul și timpul, felul nostru de a vedea lumea, relațiile noastre cu ceilalți, reprezentarea pe care o avem despre noi, natura și ritmul activitățiilor noastre de la serviciu și din timpul liber, forma noastră de comunicare, precum și natura, structura și forma vieții noastre psihice și intelectuale[1]așa cum au făcut-o deja noile media digitale prin tot arsenalul de gadget-uri și produse specifice lor. Toate acestea la un loc, ne provoacă să acceptăm oarecum tacit și resemnați un posibil colonialism digital.
Departe de mine gândul de a rămâne captiv vreunei considerații care să prezinte situația tranșant și cu vreo preferință pătimașă. Dar așa cum ne sugera Petru Creția nu există vindecare decât prin adevăr. Dar adevărul nu trebuie spus cu încrâncenare, ci cu înțelegere și cu dragoste, și nu fără zâmbet.[2] În această acceptare a lucrurilor, nu vom pierde din vedere faptul că orice produs al noilor tehnologii ajuns pe mâna omului și la o pasionată întrebuințare poate fi armă, la fel de bine cum poate fi și salt existențial înspre mai bine în viață și în lume. Mânuitorul și intenția lui definesc orientarea.
De altfel, o întreagă literatură de specialitate[3] aduce elogii noii revoluții digitale, dar invită, totodată, și la o reflecție critică asupra folosirii acestor noi mijloace de comunicare cu efect invadator și negativ asupra utilizatorilor, nu întotdeauna pe deplin conștienți de răul produs de ele.
Aceste rânduri nu-și propun o inventariere a beneficiilor sau pericolelor epocii digitale în care ne aflăm. Mai degrabă s-ar dori o invitație la cumpătare, precauție și trezvie atunci când vine vorba de a invita în viața noastră și în sufletul nostru produse de tipul multitasking (abilitatea de a jongla cu multiple sarcini deodată cu ajutorul tehnologiei), copy-paste, fast and furious, jocuri digitale sauașa-numitele Baby-Einstein – DVD, precum și o serie de rețele de socializare. Iar dacă cumva optăm exclusiv pentru on line câștigă comunicarea, dar pierdem comuniunea, avem totul imediat, dar și o fragmentare, respectiv destructurare a gândirii.
De altminteri, ne situăm într-un cerc vicios bine conturat : ce se câștigă atunci când se pierde ceva sau dacă vom pierde ce am dobândit prin efort, jertfa altora și proba timpului care ne va fi câștigul ? Toți suntem dornici să mergem înainte, să avansăm, nu să rescriem istoria cu cerneala uscată din călimările trecutului.[4]
În tot acest iarmaroc digital, locul, rolul și rostul Religiei ar fi necesar să râmână unul centrat pe valorile tradiționale, personalizante și chiar non-formale, ca alternativă pentru suflet și sănătatea lui.
Cu alte cuvinte, de ce am înlocui Transcendentul cu Metaversul, câtă vreme primul, deși misterios, ne stârnește spre împlinirea umanului prin sfințenie, iar al doilea poate contribui la organizarea unei educații într-un spațiu virtual cu avantajele și dezavantajele ce decurg de aici? De pildă, sălile de clasă virtuale de tip Roblox organizează spatiul virtual din Metavers astfel încât acestea includ servere private la care profesorii și elevii se conectează pentru a intra în lumea virtuală, unde cursurile se bazează pe o serie de simulări. Într-adevăr lumile Metavers pot oferi interacțiuni interumane atunci când ele nu sunt posibile în viața reală, precum și imersiuni vizuale inovative, numai că uitând să pășim pe pământ pierdem exact ceea ce este propriu omului: demnitatea de rege al creației. Însă, cui îi mai pasă de această demnitate?
Exact aici intervine rolul Religiei de a ne aminti mereu cine suntem în realitate și încotro ne îndreptăm. Indiferent de lumile virtuale pe care le creem sau le întrebuințăm, există o lume reală și fizică, fără de care omul ar fi doar un avatar web sau cel mult un ins cu false identități. Or, în afara lumii creștine, omul nu există ca persoană, decît ca individ, într-o ecuație de putere, supunere și utilitate practică, de ordin economic, social sau militar.[5]
Printre atâția vânători de like-uri și „vedete” TikTok, cineva trebuie să rămână cu picioarele pe pământ, fără să cadă victimă narcisismului propriu generației Facebook sau snobismului cultivat din dorința de a fi modern cu orice preț, cum ar fi, de pildă, postura de versat utilizator al inteligenței artificiale.
Aș paria acum pe homo religiosus, cel asumat și deloc bigot, chiar dacă o serie de argumente pro și contra religiei au existat și vor mai exista. Cu toate acestea, religia – care, în etimologie ciceroniană, derivă de la verbul «a lega» – este cuvântul care ne definește optim condiția. Ne legăm unii de alții, în căutarea Altuia[6](de bună seamă a lui Dumnezeu).
De ce omul religios merită toată încrederea și nu homo sapiens sau homo socialis? Mai întâi, pentru faptul că omul religios este printre cei puțini care pot înțelege că personalizarea binelui (acceptarea și sporirea lui în viața omului) este singura realitate care neutralizează progresul tehnic: nu îl condamnă, dar nici nu-l supraestimează.[7] Apoi, același om al religiei observă limpede că lumea virtuală este un imperiu al ghilimelelor. Nimic nu trebuie luat ad litteram și știm că tocmai «litera» e cea care ne răstignește destinul, fie că vorbim de legi, literatură sau texte sacre în oglinda cărora se reflectă starea noastră imperfectă, dar perfectibilă și radical misterioasă.[8]
Finalmente, nu ne scapă nici unuia dintre noi faptul că omul postmodern preferă virtualul pentru că realul e sursa angoaselor etern umane pe care speră să le abolească…Oricâte miracole operează sau promite progresul științific, nu ne-am modificat soarta de muritori, marcată de confruntarea cu limitele noastre biologice, sociale, mentale și afective.[9]
Prin urmare, în loc de concluzie, cuvintele lui Victor Hugo aduc în atenție o posibilă legitimitate a normalității: Trebuie să mergem la Cer călcând pe pământ. Câtă vreme nu ești firesc, natural, pământean și pământesc – dar fără a prinde rădăcini în această lume – nu te poți apropia de Cer.
[1] Jean-Claude Larchet, Captivi în internet, traducere de Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2018, p. 5-6.
[2] Petru Creția, în Homo valachicus, apud Teodor Baconschi, Anatomia ratării. Tipuri și tare din România postcomunistă, Editura Humanitas, București, 2016.
[3] Manfred Spitzer, Demența digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii, traducere din germană de Dana Verescu, Editura Humanitas, București, 2020 ; Idem, Singurătatea. Boala nerecunoscută, traducere din germană de Andra-Octavia Drăghiciu și Alexandra Furnea, Editura Humanitas, București, 2023; Mihnea Măruță, Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare, Editura Humanitas, București, 2023 ; Rémi Brague, Modern cu moderație. Timpurile moderne sau inventarea unei înșelăciuni, traducere din limba franceză de Cornelia Dumitru, Editura Spandugino, București, 2022; Idem, Propriul omului. O legitimitate contestată, traducere din limba franceză, introducere și note de Dan-Alexandru Ilieș, Editura Glaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2022.
[4] Teodor Baconschi, Facebook. Fabrica de narcisism, Editura Humanitas, București, 2015, p. 172-173.
[5] Ibidem, p. 167.
[6] Ibidem, p. 7.
[7] Ibidem, p. 13.
[8] Ibidem, p. 141.
[9] Ibidem, p. 140.
