Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Slujire uimitoare sau miracolul din două cuvinte

Uneori, vrei cu orice preț să-ți oferi „concediu” atunci când ți se cere la nesfârșit să cheltui timp pentru alții. Oricâtă amabilitate ai descărca în fața altora, devine greu, la un moment dat, să mai admiți că totul sau mare parte din zi cheltuiești pentru alții. Te gândești serios și intens cum să „furi” timp și pentru tine sau cum să mai „driblezi” fără ofense problemele altora. Așa se face că, fie repezești oameni, fie te prezinți extrem de ocupat ca să-ți mai pese de  cineva, fie pur și simplu eviți întâlniri, având grijă, uneori, să te căptușești cu scuze „credibile”. Să nu mai zic că orice insistență a cuiva de a se face auzit în astfel de situații irită, scandalizează sau este vrednică de ocară. Ai impresia că toți cei din jur doar pe tine te-au găsit ca să-ți umple timpul.

Cu toate acestea, a avea timp și pentru tine este ceva normal, firesc și deloc un moft. Problema, însă, este în altă parte.

Vine o vreme, când ai nevoie să știi și să simți că timpul tău nu mai contează, că oricât a-i ține la el, îl vei pierde oricum inutil dacă nu-l cheltuiești pentru altul (alții), dar, mai ales, să poți înțelege că pentru unii dintre noi, în privința atenției acordate și a disponibilității de a ajuta sau încuraja, less is more. De fapt, timpul tău de tihnă se naște din timpul cheltuit pentru alții. Este greu, uneori, să te pui de acord cu acest lucru, dar și mai greu este să intri în exercițiul trăirii unei astfel de stări.

 De unde apare acest impas? Mai întâi, din neputința tot mai frecventă de a ne dedica slujirii celor de lângă noi. Ajutăm, compătimim, sfătuim, ne solidarizăm cu cei în necaz, dar rar, foarte rar, îi mai și slujim. Acest fapt, ar presupune o coborâre în neputința sau durerea celui slujit, apoi o ducere de mână grațioasă ca și garanție a protecției și a încurajării, iar in extremis chiar și lupta cu ispita de a ți se urî de el. De altminteri, renunțăm repede să slujim pentru că este munca de jos, a pălmașului, iar nouă ne este prea greu să ne potrivim tuturor fandoselilor sau capriciilor celorlalți. Mai degrabă am prefera să se știe despre noi că suntem slujiți de alții. Acest lucru, ne-ar conferi o oarecare autoritate după care și tindem, de altfel, cu destulă însetare.

Și, în sfârșit, slujirea semenilor n-are prea mulți adepți întrucât nu putem, nu găsim prilejul sau nu ne pricepem să spunem la momentul potrivit două cuvinte pline de miracol și de farmecul bucuriei, și anume: Te iubesc! Cu siguranță, două cuvinte cât două lumi: lumea văzută, a omului de lângă tine și lumea nevăzută a Dumnezeului căutat și găsit în acelasi timp în iubire. Ambele în unire și căutânde-se reciproc dau naștere acestui minunat te iubesc! Banalizarea lor este mai mereu rezultatul pretențiilor noastre de a confisca egoist și trufaș una din cele două lumi.

 Dar iubirea și slujirea se simt și fără prea multe cuvinte. Și totuși, ele au nevoie și de aceste două cuvinte. Nu pentru confirmări, ci, mai degrabă, pentru înveșniciri. Ne agățăm de ele ca de un stâlp de rezistență al relațiilor noastre, mai ales în caz de cutremur emoțional. Însă, folosinde-le, nu avem întotdeauna certitudini. De fapt, simpla lor rostire nu ne oferă niciodată certitudinea că trăirile celuilalt sunt profunde sau, dimpotrivă, superficiale. A devenit mai mult un ritual să-i declari cuiva iubire, un mod de a-l asigura că azi și acum sentimentele tale sunt neschimbate în ce-l privește, cu toate că, uneori, vântul schimbător al „anotimpurilor” lăuntrice a și început deja să adie în suflet.

Privind atent spre Golgota, am înțeles târziu și nedesăvârșit, că acolo, pe una dintre Cruci, slujirea era iubire și iubirea era slujire, amândouă de dragul omului. O slujire cu lacrimi și sudoare s-a întâmpinat fericit cu o iubire necârtitoare și nefățarnică. Greu se puteau deosebi, deoarece din întâlnirea lor s-a născut JERTA, jertfa Celui numit Iisus Hristos și crucificat pentru o mincinoasă vinovăție, aceea de a ne fi slujit dumnezeiește și de a ne fi iubit fară simulacru. El a fost singurul care ne-a descoperit miracolul din două cuvinte: Te iubesc!

Sursă imagine: Basilica.ro – Învierea Domnului Iisus Hristos

Adaugă un comentariu

Ovidiu Bârsan

Arhivă

Categorii