Fapta bună – o zestre sau un „bilet la ordin”?
„Trei oameni stau de vorbă pe lumea cealaltă. Unul spune: „Eu n-am făcut mare lucru în viață, dar am făcut o seamă de fapte bune.” Al doilea spune: „Eu n-am făcut fapte bune, dar am făcut bine lucrurile la care mă pricepeam.” Al treilea spune: „Eu am făcut și fapte bune, și lucrurile la care mă pricepeam.”
Dumnezeu îi aude și le spune: „Ce căutați voi aici? Aici nu se judecă ce-ați făcut. Aici își au locul cei care și-au trăit viața pe care le-am dat-o și care trebuia trăită și prețuită doar ca un dar. Nu v-am cerut să dregeți (reparați, îndreptați) lumea făcută de mine, nici prin fapte bune, nici prin făptuiri.”
Am întrebat cum e cu cel ce nu și-a putut trăi viața din cauza împrejurărilor care i-au înjosit-o și sacrificat-o -, dar n-am primit niciun răspuns.” (Alexandru Dragomir, O teză de doctorat la Dumnezeu. Exerciții de gândire, Antologie, prefață și cronologie de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, București, 2016, p. 260)
ADNOTĂRI întregitoare
Povestea de față schimbă o paradigmă. Este o adevărată “ fumigenă” aruncată în ograda marilor activiști de pe toate palierele vieții sociale, politice și mai ales religioase. Dar despre ce este vorba?
Din capul locului, eliminăm orice suspiciune nătângă care ar încerca să compromită rolul faptelor bune și al celor rele din ecuația Vieții. Fără nicio îndoială, omul exterior este produsul faptelor sale. Așa îl descoperim, cel puțin în prima fază a cunoașterii cu care el ne îmbie. Desigur, Socrate avea și el dreptate când afirma temeinic că omul este ceea ce gândește, adică nici unul dintre gândurile lui nu este străin de ceea ce este el, de viața lui factuală, ba chiar am putea spune că miezul, nucleul oricărei fapte este gândul care o generează și susține.
Însă cunoașterea celuilalt nu se realizează doar la nivelul faptelor sau din făptuirea lui. De aici culegem de cele mai multe ori prejudecăți și subiecte dulcege pentru bârfe ori calomnii ieftine. Fapta este doar ambalajul gândului sau in extenso al trăirilor lăuntrice. De aceea, a cunoaște pe cineva mai profund înseamnă a prinde specificul individual al respectivului, latura existențială a propriului sau unicitatea lui individuală. Dar nici aici nu epuizăm actul cunoașterii, deoarece fiecare om are o unicitate expusă – văzută, prinsă de alții, dar inaccesibilă lui ( de pildă: vocea la telefon, mersul, felul în care vorbește și acționează) – precum și o unicitate lăuntrică – evidentă și continuă pentru el, dar inaccesibilă celorlalți (de exemplu: tot ceea ce simte, gândește sau își imaginează, alăturând la acestea și dialogul interior cu sinele).
Din aceste considerente, „a fi tot o treabă” indiferent de situație sau necesitate nu dă bine. Hărnicia asta, fără pricepere, e stupidă. Să fi campion la fapte bune doar de dragul făptuirii sau mai ales dintr-un reflex de competitor, poate fi un palmares în ochii oamenilor însetați după „campionatele” de pragmatism și „aflare-n treabă”. Ce-i drept, pentru unii dintre noi e un adevărat job să se măgulească cu isprăvile de-o zi. Însă, atunci când proclami fără temei dictatura faptei, eliminând din peisaj motivația ei și înțelegerea suportul lăuntric care o susține, riști să promovezi gesturi fără conținut sau acțiuni fără impact sufletesc.
Nici măcar Dumnezeu nu are nevoie de faptele noastre, bune sau rele, indiferent cum or fi acestea. Să ameninți că fără fapte bune Dumnezeu nu te iubește și nu-ți acordă Raiul, înseamnă lipsă de bun simț față de divin și diletantism religios. De bună seamă Dumnezeu iubește necondiționat de nimeni și de nimic. Numai așa poate fi Ființa Absolută. Nicio faptă, bună sau rea, venită dinspre om nu-i influențează iubirea, nu-L face mai atent cu unii, iar cu alții distant sau nepăsător. Cine crede că face binele ca să dea bine în ochii lui Dumnezeu se înșeală. Binele trebuie făcut, dar nu pentru a „cumpăra” cu el recompense divine. Ele oricum nu vor veni niciodată, pentru că pe Dumnezeu nu-L interesează de nici un fel zestrea faptelor bune pe care am adunat-o atent și sârguincios de-alungul vieții. Dimpotrivă, El va fi atent întotdeauna la motivația care stă în umbra fiecărei fapte sau făptuiri. Asta și pentru că ne știe suficient de abili în a face binele cu zâmbetul pe buze, dar cu inima plină de ură.
De aceea, scopul vieții nu este acela de a face zestre din fapte pentru care semenii să te premieze, iar Atotputernicul să te judece osânditor sau salvator, după caz, luându-te la bani mărunți, într-o manieră contabilicească, pentru fiecare faptă săvârșită. Nici măcar convingerea ta că ești etalon în materie de bine făcut nu interesează pe nimeni. Dacă totuși vorbim de o judecată a lui Dumnezeu în ceea ce ne privește, ea se dezvăluie drept o cercetare divină a conștiinței noastre, o luare la cunoștiință a modului de trăire a vieții. Această cercetare poate fi resimțită de om ca o judecată care constată o realitate sufletească și nicidecum nu are caracter acuzator sau osânditor. Când o Iubire, precum cea dumnezeiască, te evaluează, tu o poți simți ca pe o judecată dacă nu rezonezi cu ea, dacă n-ai nimic în tine pe măsura ei, sau ca pe o binecuvântare atunci când lăuntrul tău este „împărăție a iubirii”.
Viața o înțelegem și o trăim ca pe un dar dumnezeiesc, și nu pentru a organiza competiții ale binefăcătorilor. Orice faptă este un reflex al Vieții ca dar și nu un scop în sine. Nu trăim ca să facem fapte bune, ci săvârșim fapte bune pentru că știm să ne trăim frumos darul Vieții. Dacă schimbăm accentele, pierdem înțelesurile. Câtă vreme tezaurizăm fapte, pierdem din vedere Viața ca „autograf” primit de la Dumnezeu și invitație la „dansul” iubirii. În schimb, dacă pricepem că orice faptă bună este un „bilet la ordin” prin care recunoaștem că avem o datorie – liber asumată și deloc impusă – Creditorului ceresc pentru iubirea care ne-o poartă, nu ne vom mai preocupa să depozităm faptele, ci ele vor deveni „lichiditățile” cu care vom tranzacționa la Bursa de Valori a Vieții. Profitul nu se va lăsa așteptat. Se numește: Eternitate.
Ovidiu Bârsan
