Azi, am privit îndelung la Crucea Nazarineanului din Sanctuarul Bisericii. Mereu o am în fața ochilor, dar sunt zile, printre care și cea a Sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci, în care realizez cu intensă limpezime că de fiecare dată Dumnezeu mă chemă să mă rog la poalele Crucii Fiului Său răstignit. Unora, constatarea le poate părea nesemnificativă, de-a dreptul banală, altora probabil pioasă sau sentimentalistă, ca să nu zic inoportună.
Indiferent de percepții, rămâne bine conturată o stare de fapt: cu toate ale tale, bune sau rele, purtând cruci de-o zi sau de ani, răstignit sau slăvit, binecuvântat sau spurcat, stai la un moment dat în fața Fiului lui Dumnezeu crucificat totalmente altfel decât ți-ai imaginat vreodată că vei sta. Tu pe crucea ta, iar El pe Crucea Lui. Tu rugându-te să scapi de chin, iar El ducând mai departe, în tăcere, chinul Lui și suferința ta. Tu ridicat împotriva batjocurii, El țintuit de batjocura tuturor. Tu, creștin sau sacerdot, implorând dreptate, iar El oferindu-ți exemplul celei mai evidente nedreptățiri: un nevinovat plătind cu viața Lui pentru cei vinovați.
Dar sublimul morții pe cruce a Galileanului nu a constat numai în faptul că a acceptat de bună voie crucificarea. Și alții, în decursul vremii, au murit total nevinovați și pe nedrept. Să ne gândim doar la victimele nazismului și ale comunismului, ca să ne folosim de memoria recentă. Cu toate acestea, Hristos a făcut din sacrificiul Său de pe Cruce prilej de răscumpărare a păcatelor și vinovățiilor noastre. Altfel spus, ne-a salvat de tot ceea ce ne îngropa demnitatea de oameni liberi în „mormântul” nesimțirii.
Mai concret: a plătit cu moartea Lui pentru păcatele noastre, iar prețul răscumpărării noastre nu este numai o moarte a unuia nevinovat pentru cei vinovați, ci moartea care ne eliberează din morțile cotidiene, precum ura, mânia, indolența, insolența, calomnia, delațiunea, trufia, invidia, disprețul, indiferența, insensibilitatea, etc.
Însă, acolo, în fața Crucii, nu poți fi semeț, pentru că Îl zărești pe Cel jertfit pentru umanitate, fără vreo vină, doar de dragul omului. Nu poți fi nici perfid (viclean sau ipocrit), întrucât îți dai seama că acolo pe Cruce nu este nicio simulare a durerii și a sacrificiului. Totul este asumare a pătimirii și demnitate a Celui care este puternic prin iubire și nu prin slavă. În aceeași așezare la poalele Crucii, nu mai poți ridica din umeri a neștiință și indiferență față de cei din jur, după cum nici nu mai poate sta în picioare scuza și, deopotrivă, acuza: Noi avem lege și după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. (Ioan 19, 7)
De bună seamă, și noi, cei de azi, avem lege, ba chiar legi, regulamente și argumente, care în numele unor ideologii progresiste, a unor doctrine antiumaniste și a unor „dogme” fără simț moral, dar și fără speranțe metafizice, cer eliminarea lui Dumnezeu din sânul umanității, de data aceasta prin asasinat ideologic și prin controlul libertății de a fi cu Dumnezeu. Nu oricând și oriunde mai poți fi acceptat cu acest Dumnezeu. Motivele invocate? Dintre cele mai stupide și irelevante. De pildă, s-ar putea ca orice îndrăzneală de a crede în Dumnezeu să fie taxată drept discriminare, mitologie perimată, inadecvare socială, antiprogresism, intoleranță față de alți „dumnezei”, medievalism periculos, atentat la libertatea individului, etc.
Cu toate acestea, privind la Cel crucificat, ne lămurim și în ceea ce privește asumarea libertății de opțiune drept premiză a ieșirii din resemnare și imposibil. Alegând crucea, Hristos răstoarnă cutumele vieții și face posibil dorul renașterii.
De aceea, când un om dorește să fie liber și cu sufletul împăcat, și chiar reușește să fie, plătind pentru asta și cu refuzul de a fi luat în seamă, libertatea lui trebuie dărâmată, trebuie să dispară. Acolo, în această libertate, stă ascuns germenele renașterii. Cei mai periculoși oameni ai zilelor noastre sunt oamenii liberi, cei neaserviți ideologic sau din alte puncte de vedere. Ei pot vorbi și acționa după propria conștiință, incomodând „fabicanții” de oameni trași la indigo și nivelați cultural.
Dar ce să-i faci unuia care vrea să fie liber? Începi să-l șantajezi, să-i cauți în istoric puncte sau situații vulnerabile pe care să le publici cu o răutate inimaginabilă, să juri în fața lumii că el, semenul tău, este cel mai mare pericol, iar dacă nu găsești nimic compromițător inventezi, minți cu nerușinare sau înveninezi opinia publică cu privire la omul pe care vrei să-l faci din minciuni sfruntate. De bună seamă, recunoașteți scenariul. A trecut prin el și Iisus din Nazaret înainte de supliciu și crucificare.
Dar, totuși, Hristos ne atenționează că este vital să știm un lucru: nu poți să tratezi cu șantajistul decât refuzându-l. Dacă admiți să vorbești cu el, să te tocmești cu el, ești pierdut. Șantajistul ca să se confirme are nevoie absolută de complicitatea șantajatului. Dacă n-o are, nu poate face nimic, nu poate exista. În schimb, dacă i te oferi ca și colaboraționist, ca și fricos, vei plăti cu libertatea ta, mai precis cu pierderea ei.
Cu toate acestea, uneori, dacă nu cumva mai tot timpul, libertatea devine o povară. Din perspectiva omului care vrea să fie liber, povara înseamnă tensiunea constantă de a nu te înrobi cuiva sau de a nu lăsa ca ceva să te stăpânească.
Cum poți, așadar, să nu te aservești? La prima vedere pare ceva de domeniul absurdului și imposibilului. Același Hristos ne elucidează și în această privință. Potrivit Acestuia, există, totuși, o scăpare: să rămâi în Adevăr. În adevărul despre tine, dar și în adevărul situaților sau atitudinilor care ți se propun sau te asaltează. Însă, pentru cei mai mulți dintre noi, libertatea este ceva de second hand sau mai bine zis o povară care nu merită purtată. Îți dă prea multe bătăi de cap. Este mult mai simplu și odihnitor să ai un tătuc sau un stăpân, care să te organizeze, să gândească în locul tău, să-ți procure cadre de viață liniștită, să-ți ofere pâine și circ la vreme. Pentru asta trebuie să plătești cu anularea ta, cu nivelarea gândirii sau exaltarea spiritului de turmă. Dar ce mai contează? Câtă vreme ești dus de mână, nu mai are chiar nicio importanță dacă ești dus și de nas.
De altminteri, înțelegem că libertatea este o cruce, un dar și o limpede opțiune. Mai bine zis este opțiunea dăruirii în numele ADEVĂRULUI.
Pace, har și trezvie!
Ovidiu Bârsan
