Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Crăciun cu Hristos – sau ziua dăruirii epidemice

În ciuda urii colosale dintre oameni, a disprețului față de om împins până la ignorarea celuilalt, bine ar fi să ne aducem aminte de faptul că, grație unei îmbrățișări, am primit adesea curajul de a continua când totul părea prăbușit. Apoi, datorită unei priviri iubitoare, am înțeles că merită să fim, iar, în pofida tuturor delimitărilor și prudențelor, cineva a crezut în noi.

De altminteri, Hristos – căci despre El este vorba – a venit și ne-a spus că ura dintre noi se vindecă cu puțină smerenie, disprețul și ignoranța cu nițică bunătate sufletească întărită de viul interes pentru bine, frumos și adevăr.

Dar, privind atent la cei din jur, am înțeles că de prea multe ori ridicăm mâinile amenințători la adresa celor de lângă noi, într-o gesticulație caraghioasă și severă, fără să ne gândim o clipă că brațele au fost concepute să cuprindă iubitor pe cei întâlniți pe calea vieții.

Da, într-adevăr, de Crăciun putem înțelege cel mai bine cât de minunat, tainic și blând l-a îmbrățișat Dumnezeu pe bietul om în persoana Lui Hristos, Dumnezeul-Om. Atât de strâns și iubitor încât omul s-a făcut părtaș vieții dumnezeiești, iar Dumnezeu, prin Hristos, părtaș vieții omenești. Aceasta este taina dezvăluită la Crăciun.

Abia acum se dezleagă și semnificația unei calde îmbrățișări. Dincolo de gest, aceasta este o pătrundere suavă în viața cuiva, un transfer de încredere, o contopire, fără anihilare, a trăirilor vibrante, dar și a suspinurilor intense. De altfel, în actul îmbrățișării autentice stă paradoxul iubirii, și anume acel dăruind vei dobândi. Și mai concret: în orice sinceră cuprindere a celuilalt înveți că nu poți pierde nimic din ce-i al tău, ba chiar acumulezi ceea ce poate n-ai avut niciodată și nici nu puteai să dobândești fără coborârea, deloc degradantă, spre celălalt. Parcă recunoaștem modelul, dar mai ales pe Cel care l-a integrat salvator pentru umanitate.

Cu toate acestea, integrăm mesajul duhovnicesc al Crăciunului dacă reușim să pricepem că venirea Fiului lui Dumnezeu în lumea aceasta ne-a revelat un nou paradox: omul, dând ceea ce nu are, poate dobândi ceea ce a dat altuia.[1] Spre exemplu: chiar dacă n-ai puterea oferirii unei îmbrățișări, calcă peste această neputință și încearcă să îmbrățișezi, în pofida tuturor prejudecăților, și astfel există toate șansele să capeți darul îmbrățișării. Fără îndoială, exemple de acest gen mai pot fi evidențiate.

Firește, această aporie este o invitație la a sfida orice logică umană, orice cazuistică, orice raționament autosuficient. Aici este în joc un paradox creștin teribil. Dar, tocmai de aceea a venit Hristos la noi, ca să ne îmblânzească mai întâi orgoliile suficienței de sine și să forțeze marginile înțelegerilor noastre, împrospătând și înnoind o lume fundamental plictisită.

Și totuși, cum se poate să dai ceea ce nici tu nu ai? Pur și simplu acceptând mai întâi posibilitatea și conducând atenția în registrul spiritual al vieții. Acolo se operează adesea cu paradoxuri și deloc convențional, întrucât ați auzit spunându-se: Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare. (II Corinteni 12, 10); sau Cel care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru. Cine se va înălța pe sine se va smeri, și cine se va smeri pe sine se va înălța. (Matei 23, 11-12) În plus, acel evanghelic Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! (Marcu 9, 24) ilustreză limpede cum poți dărui ceea ce nu ai pentru a dobândi și pentru tine ceea ce ți-a lipsit atâta vreme. Astfel, deși nu cred, totuși mă rog să primesc darul de a crede. Este vorba aici de un act de curaj inimaginabil, de o curată nebunie. În pofida situației mele de necredincios, Îi dăruiesc totuși Celui de Sus ruga mea, Îi cer ajutorul, iar odată cu acestea se poate înfiripa în mine darul credinței.

Într-o altfel de  abordare, când tu nu poți crede în Dumnezeu, dă-i altuia șansa să creadă și nu generaliza neputința ta. Mai precis: încurajează-l să creadă, îndeamnă-l să caute credința, fă-l atent și nu ignorant pentru lecția credinței, chiar dacă ție nu îți spune nimic. Poate el, cel îndemnat, o va înțelege. Iată, un prim mod concret de a da celuilalt ceea ce tu nu ai.

Apoi, dacă în tine nu găsești nici un dram de speranță înspre bine, nu le fura și altora speranțele de bine. Lasă-i liberi și încrezători în faptul că speranța poate întreține „focul” reușitei, dacă nu ești zgârcit în depunerea oricărui efort spre atingerea obiectivului. Aș îndrăzni să cred că speranța se golește de orice sens atunci când ultimul efort s-a epuizat. Dar cine poate ști care este ultimul efort de care ești capabil? Bunăoară, dă-le oamenilor dreptul să spere, lasă-le încrederea că mâine pot fi mai buni decât azi și, mai presus de toate, străduiește-te să vezi în ei posibili recuperatori ai capacităților tale de a reînvăța să speri. Acesta este un al doilea mod de a oferi altuia ceea ce tu încă nu ai.

Finalmente, dacă nu-L iubești pe Dumnezeu sau pe oricare dintre semenii tăi, nu cere nimănui să-ți adopte neputința. Fii onest cu tine însuți și încurajează-i pe ceilalți înspre iubire. Dă-le șansa aventurii, a riscului, a expunerii și a îmbogățirii lăuntrice. Nu fi piedică sau capăt de drum nimănui.

De ce am face toate acestea atât timp cât știm prea bine, după putința noastră de pricepere, că nu poți fi pentru ceilalți ceea ce n-ai reușit să fi pentru tine? Este adevărat că din perspectivă strict omenească lucrurile stau întocmai. Însă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, a venit la Crăciun în lumea bezmetică, secătuită de păcat și total dezorientată propunând drept țintă imposibilul, și anume curajul de a dărui ceea ce nu ai, tocmai pentru a dobândi la un moment dat ceea ce-ți lipsea. Însuși Dumnezeu a fost primul care ne-a dăruit ceea ce nu avea în El: mai întâi firea omenească asumată în Persoana Fiului întrupat, iar ulterior moartea lui Hristos ca Om, bine știind că în Dumnezeu nu există moarte, ci numai viață.

De aceea, Persoana lui Hristos este însuși paradoxul. El este paradoxal atât ca gândire cât și ca ființă. Logica lui Iisus nu este discursivă, calculată sau argumentativă, ci o meta-logică, supra-logică sau o logică „pe dos”, cu totul deosebită de logica lumii, așa cum ne arată îndeosebi „Fericirile” și Parabolele Lui…Niciun om n-a fost atât de Dumnezeu și niciun Dumnezeu n-a fost atât de om…El este paradoxal și scandalos pentru că a arătat că Dumnezeu se face nu numai om, ci chiar „ne-om” sau „sub-om”, întrucât a coborât sub demnitatea umană și s-a lăsat umilit, înjosit, îngenuncheat, slab și neputincios, până la zdrobire și moarte. Dar, în acest fel, numai El a arătat că iubirea care nu cedează învinge chiar și când moare, iar suprema măreție este iubirea smerită care coboară la minus infinit de dragul persoanei iubite.[2]

Ovidiu Bârsan


[1] Ideea, sub o altă formă și cu altă tematică, apare dezvoltată la Nicolae Steinhardt în Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998, pp. 93-94.

[2] George Remete, Iisus Hristos, Iubirea trădată, vol. II, „Singurul Dumnezeu”, Editura Paideia, București, 2020, pp. 29-30.”

Adaugă un comentariu

Ovidiu Bârsan

Postări recente

Arhivă

Categorii