Mi s-a întâmplat să aud un schimb de cuvinte între un tată și fiica lui în ultimele momente ale despărțirii pe aeroport. Tocmai se anunța plecarea. Lângă poarta de securitate s-au îmbrățișat și tatăl i-a spus : „Te iubesc și îți doresc destul!” Fata, zâmbind, i-a răspuns: „Tăticule, viața noastră împreună a fost mai mult decât destul. Dragostea ta a fost tot ce mi-am dorit vreodată. Îți doresc, de asemenea, destul, tată.”
S-au sărutat și fiica a plecat. Tatăl a făcut cațiva pași înspre fereastra lângă care mă așezasem. Cum stătea acolo în picioare, puteam să văd că îl înecau lacrimile. Aș fi vrut să-l îmbărbătez cumva, dar nu puteam intra în intimitatea unui om străin. El însuși, însă, a deschis conversația întrebându-mă: „Vi s-a întamplat vreodată, să vă luați rămas-bun de la cineva, știind că îl vedeți pentru ultima dată?”
„Da, mi s-a întâmplat.” i-am răspuns. „Scuzați-mă că vă întreb, dar de ce credeți că acesta a fost un rămas-bun pentru totdeauna?”
„Sunt bătrân, iar ea locuiește foarte departe. Mă așteaptă momente grele înainte și realitatea este că următoarea ei întoarcere aici va fi ca să mă ducă la groapă”, spuse el.
„Pe când v-ați luat rămas bun, v-am auzit spunând: „Îți doresc destul.” „Pot să vă întreb ce înseamnă asta?”
El începu să zâmbească. „Asta este o urare care ni s-a păstrat de la generațiile anterioare. Părinți mei obișnuiau să le-o spună la toți…” Omul făcu o mică pauză și se uita în sus ca și cum ar fi încercat să și-o amintească în detaliu, apoi zâmbi și mai mult. „Când spunem : «Îți doresc destul!», vrem ca cealaltă persoană să aibă viața plină cu destule lucruri care s-o susțină.” Apoi, întorcându-se spre mine îmi recita din memorie următoarele:
„Îți doresc destul soare, care să-ți lumineze sufletul, indiferent de cât de mohorâtă ar fi ziua.
Îți doresc destulă ploaie, pentru a aprecia soarele cu atât mai mult.
Îți doresc destulă fericire, ca să-ți țină spiritul viu cât vei trăi.
Îți doresc destulă durere, ca până și cea mai mică bucurie a vieții să ți se pară mai mare.
Îți doresc destul câștig pentru a-ți satisface dorințele.
Îți doresc să pierzi destul, pentru a aprecia ceea ce ai.
Îți doresc destule sărutări și sincere îmbrățișări până să ajungi la finalul rămas-bun.”
Aici ochii lui se umeziră din nou și…încet, încet s-a îndepărtat.
(Poveste preluată de pe site-ul: https://jurnalspiritual.eu/povestire-cu-talc-iti-doresc-destul/)
ADNOTĂRI întregitoare
Destul! Suficient! De ajuns! Sunt cuvinte care, în mod firesc, ar trebui să se războiască cu excesele, fie în plan material, fie în cel spiritual. Orice exces, indiferent de palierul pe care se propagă, inaugurează o stare de robie suficient de harnică în a-ți anihila unicitatea sau chiar un servilism prea ieftin ca să mai fi interesat de prețul demnității și onoarei.
De obicei, omul nu are măsura binelui, dar, în schimb, „cântărește ” la gram răul ce se abate asupra lui. Asta îl determină să fie un revanșard cu temele la zi. De aici se naște și o întreagă strategie de propagare a răului, fără remușcări sau sensibilități. De altfel, nimic altceva decât o pierdere de vreme, întrucât liniștea și binele lui nu sunt „pietre” care stau în „praștia” răzbunării, ci numai sub atenta dăltuire și șlefuire din „atelierul” de valori al sufletului.
Înțelegem de aici, că binele, cu întreg spectrul lui de manifestări, ca să-și atingă ținta, necesită un anumit dozaj. Nu se oferă niciodată de-a valma, în valuri sau cascade, deoarece prima victimă a unui exces de bine este interesul de a fi responsabil cu binele care-a dat peste tine. Fără-ndoială, putem claca de-atâta bine, după cum există și posibilitatea de a-ți câștiga redresarea prin dreapta măsură. Maniera de lucru cu binele, însă, diferă substanțial de cea utilizată în favoarea răului. Dacă răul cucerește prin manierisme sau politețuri excesive, binele, în repetate rânduri, „cerșește” o atenție, are probleme de implementare, găsește greu disponibili.
De altminteri, la o privire mai atentă a situației, nici n-am ști să spunem când anume ne este bine, prea bine sau suficient de bine, iar această dificultate este generată de lipsa cunoașterii unei măsuri care stabilește, în cele din urmă, și competența pentru bine a fiecăruia. Cu alte cuvinte, devine important faptul de a ști cât bine poți primi, fără a cădea în rutină, dar și care-ți este măsura de a oferi acest bine celuilalt, fără primejdia ridicolului. Frecvent ne auzim rostind: sunt bine și ar mai încăpea încă. De fapt, la momentul acela ești bine exact atât cât poți duce sau pune în lucrare. Dorindu-ți mai mult bine, nu vrei altceva decât să-l tezaurizezi, gândindu-te, poate protectiv, că n-ar strica un surplus de bine pentru zile negre. Or, realitatea este cu totul alta: binele nu-i pentru păstrare, ci pentru făptuire. Păstrându-l, îi anulezi sensul.
Acum este potrivit să ne întrebăm: care este măsura binelui? Asta și pentru că, adeseori, ne plângem de prea puțin bine primit în comparație cu ceea ce am oferit. Mai mereu, ne premiem sau avem o părere foarte bună despre noi, când vine vorba de ceea ce facem pentru alții, chiar dacă ceilalți cu greu trec examenul de a ne fi pe plac.
Bunăoară, iată măsura: poți oferii atât bine, pe cât ești în stare să iubești, după cum poți primi atât bine, pe cât ești în stare să te smerești. În plus, timpul este aliatul nostru. De aceea, se spune că ai nevoie de un minut pentru a remarca o persoană specială, de o oră ca s-o apreciezi, de o zi ca s-o iubești și…de o viață întreagă ca să-i faci bine.
Prin urmare, vă doresc destule îmbrățișări, ca să nu vă uitați unii pe alții.
Vă doresc destule zâmbete, ca lacrimile să nu mai fie amare.
Vă doresc destulă bunătate, ca mai târziu să nu regretați nimic.
Vă doresc să credeți destul necrezutul, pentru a vă bucura de înviere.
Vă doresc DESTUL…
Ovidiu Bârsan
