Într-o zi te vei ruga. Cum se va ivi rugăciunea? Nu sofisticat, ci pur și simplu îi vei spune lui Dumnezeu ce ai pe suflet. Este prima ta rugă, eliberată din corsetul formalismului saharic, de prea mult „vreau”, „știu” sau „trebuie”. Cu alte cuvinte, o rugăciune izbăvită de un ego mult prea dogmatic și didactic când vine vorba de necesarul vieții. Îl cauți pe Domnul? Caută-L, dar în dumneata. El nu e departe de nimeni. E aproape Domnul de toți cei ce-L cheamă cu sinceritate. Găsește un loc în inimă (n.n. inima nu este aici organul fizic indispensabil vieții trupului, ci acel centru al ființei noastre, al persoanei noastre, dar și centrul puterilor psihonoetice) și acolo stai de vorbă cu Dumnezeu. Aceasta este sala de primire a lui Dumnezeu! Oricine Îl întâmpină pe Domnul, acolo Îl întâmpină și El n-a hotărât un alt loc de întâlnire cu sufletele.[1]
De altminteri, rugătorii îmbunătățiți ne spun că până și cuvintele rugăciunii pot deveni „hoți” ai rugii curate. Înțelegem de aici că există rugăciune chiar și dincolo de cuvinte, când, de fapt, vei simți că nu te mai interesează ce-ți dorești sau ce să mai ceri Celui de Sus, întrucât L-ai cunoscut lăuntric pe Hristos cel care te împlinește și plinește toate cele de folos ființei omenești. Având bucuria de a fi cu Hristos, ai dobândit deja starea de rugăciune, care este un fel de trăire continuă a acelui simplu și cuprinzător: „Doamne, Tu ști totul! Și lăuntrul meu și năzuința mea.” De aceea, te abandonezi în rugăciune ca într-un colac de salvare. Și miracolul vine din faptul că în tine se lucrează tainic un început, o renaștere, o înviere. Te pomenești cu ea în viața ta și simți doar că trebuie s-o protejezi ca pe un dar divin.
De ce te vei ruga? Mai întâi, pentru că vrei să-ți rostești adevărul din lăuntru. Apoi, să-ți spui (ne)credința, durerea sau nădejdea, neputința, îndoiala sau lacrima, bucuria sau încântarea. Prea mult timp te-ai rostit fățarnic și superficial. A venit vremea să ridici de pe suflet „piatra” apăsătoare a suficienței și a nepăsării față de viața ta, sufletul tău și vocația ta. Iar acest lucru se câștigă cu persistența ta în rugăciune. Din această stăruință se naște și un sens profund al comuniunii cu semenii. Crede-mă, orice sentiment de izolare – că nu ești iubit, că oamenii nu te plac sau că te invidiază – dispare prin puterea rugăciunii neîncetate. Nu există medicament mai puternic decât acesta. Prin rugăciune începi să te unești cu Hristos cel viu, care se află în străfundul ființei tale.[2]
Cât timp te vei ruga? Mereu. Din acea zi. Poți să începi cu cinci minute pe zi, dar este important să fii consecvent. După câteva săptămâni, poți să-ți dedici mai mult timp, de exemplu, zece minute dimineața și zece minute seara, dar într-un loc liniștit. La început poate fi greu să te concentrezi. Mintea poate să o ia razna, dar trebuie să insiști. Să te aștepți ca, atunci când începi Rugăciunea, să-ți amintețti toate lucrurile pe care le-ai făcut, de tot ceea ce ai uitat să faci în timpul zilei etc. Să nu renunți cu nici un preț.[3]Dar elimină din start orice carierism, bigotism sau orice interese. Pur și simplu pentru că ești deja parte din bucuria de a fi viu și asumat pentru tine însuți mai întâi, iar apoi și pentru ceilalți, adică cei care te primesc în viața lor, dar și pentru Dumnezeu, care a așteptat răbdător ca într-o zi să-I spui adevărul din și despre tine. Numai că atunci când ai tulburare în suflet, dincolo de oricare ar fi pricina, să nu crezi ce spune atunci sufletul tău: minte în tot ce zice.[4]
[1]Sbornicul sau culegere despre rugăciunea lui Iisus, vol. 1, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, pp. 123-124.
[2] Kyriacos C. Markides, Muntele tăcerii. În căutarea spiritualității ortodoxe, traducere din limba engleză de Anca Irina Ionescu, Editura Herald, București, 2019, p. 284.
[3] Ibidem, p. 280.
[4] Sbornicul sau culegere despre rugăciunea lui Iisus, vol. 1…, p. 193.
