Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ziua părăsirii sau abandonat de Dumnezeu

MĂRTURISIREA

M-a cucerit mereu sacrificiul lui Iisus din Nazaret. Ideea de sacrificiu, în genere – pentru că multă vreme a fost doar idee, imaginație bogată sau teorie de înduioșat inimile – mi s-a părut vrednică de „prima pagină” a cotidianului în care ne trăim viața, ba chiar un subiect mereu incitant pentru „editorialele” menite să ne trezească conștiința. Uneori, m-am revoltat în sinea mea când oamenii din jur nu rezonau sau, mai exact, nu schițau nici măcar o ridicare de sprânceană când auzeau de sacrificiul cuiva, inclusiv de cel de pe Golgota. Logica lor era simplă: nu era al lor, nu-i privea. Târziu am priceput că nici o jertfă din iubire, nu atrage priviri, nu e senzațională, până nu începi s-o trăiești tu pe propria piele. Abia atunci, când arzi ca să oferi celorlalți lumină și căldură, sau când toți te părăsesc pentru că nu-ți înțeleg gestul, care, în opinia lor, se învecinează cu nebunia, începi să te dezmeticești și să privești cu alți ochi spre Cruce.

 Astăzi, însă, nu e vorba despre noi. E ziua Crucificatului de pe Golgota. Privind spre El, țintuit pe Cruce, multe gânduri îmi vin în minte. Unul însă stăruie. Acolo, spânzurat pe lemnul infamiei, expus oprobiului public, trăiește o amară singurătate, fiind părăsit de toți, până și de Cel de sus. Din această părăsire a izbucnit și strigătul: Eli, Eli, lama sabachthani! – Dumnezeule, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? El acumula durere, sfâșiere lăuntrică, asumarea nedreptății de a fi țintuit de piroane, dar și proba clară că moartea Lui n-a fost un simulacru. Cu alte cuvinte, e strigătul Celui ce a simțit în această părăsire nu o absență, ci o despărțire vremelnică, nu o separare, ci o retragere a dumnezeiescului pentru ca suferința omenescului să fie evidentă, dincolo de îndoieli pângăritoare.

 NEPUTINȚA

Mi-am dorit să scriu mai departe despre această zi a părăsirii sau abandonării lui Hristos pe Golgota. Aveam în minte multe gânduri. Dar m-am lovit de o neputință. Tot ce scriam nu aparținea acestei zile. Așa că am scris, apoi am șters. Apoi, am scris din nou, dar nu era ceva care să stea în picioare. Nu mă joc deloc, aici, cu artificii scriitoricești. Nu mă suspectați nici de false evlavii sau pioșenii conjuncturale. Privind Crucea, am înțeles că trebuie să tac, nu să caut cuvinte pe care să le aștern pe foaia de hârtie. De aceea, că să nu vă las singuri, abandonați în tăcerea mea, vă dăruiesc câteva rânduri dintr-o carte a celebrului Paul Claudel, care pot întregi o privire sinceră la Cel răstignit.

Când totul s-a sfârșit dinspre partea oamenilor care L-au răstignit, „Iisus Își îndreaptă spre Dumnezeu fruntea. Viața care începe să părăsească mădularele înghețate se refugiază în inimă și în ochii încețoșați care, ridicându-se spre soare, întâlnesc doar un corp negru, cu țepi însângerați și în noaptea monstruoasă, neașteptată, Învinsul vede sclipind în nesfârșite depărtări stelele indiferente. Dar, totuși, este Amiază, ceasul clarității. Dar glasul Domnului care se făcea auzit în Rai după-amiază a tăcut. Este amiază și nimic altceva, nimeni. Dumnezeule, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Dumnezeu Tatăl în cer, Cel Care și-a făcut auzit glasul în bubuit de tunet în momentul botezului și al înfruntării cu fariseii, tace acum, ai zice că dinadins Se ascunde, Se retrage, nu vrea să vadă, Își ascunde fața. Este momentul supremei manifestări: Absența. Adam se ascundea odinioară printre pomii din Rai. E rândul lui Dumnezeu acum să Se ascundă…și Cel Drept (n.n. Răstignitul) aude la picioarele Sale acea persiflare extaziată, acea explozie de voie bună, acea constatare triumfală care de veacuri și veacuri nu contenește să realimenteze superioritatea tuturor Sorbonelor și sanhedrinurilor…

«Priviți-L, dar, pe cel ce se încredea în Dumnezeu! Uitați-vă la El, uitați-vă bine! Să ne îmbibăm, domnilor, de priveliștea acestui spectacol! Nu în orice zi poți vedea așa ceva…Crucea e solidă, piroanele zdravene. Ah!, făcătorule de minuni, Tu Care umbli pe asin, dumnezeiașul țâncilor și al gospodinelor, iată-Te pus la locul Tău!… Te-am dat gata frățioare! Te-am înfrânt în chip cum nu se poate mai potrivit: Îți plăcea crucea, ei, bine, poftim, o ai. Încearcă să cobori dacă poți. Dumnezeul de care tot vorbeai într-una  să facă bine să se arate acum. I-am pus la cale cel mai nimerit prilej. Dă-Te jos de pe cruce. Spune-i să Te ajute…De ce să-L fi părăsit (n.n. Dumnezeu) pe simpaticul nostru personaj?»

«Dumnezeule, o, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Acum, Dumnezeu se desface de om, îi spune că nu mai vrea, că S-a săturat. Omenescul Îi este ca ceva ce s-a șters și pătrunde în moarte. Totul se năruie sub picioarele Sale, totul se destramă, totul dă faliment, totul se întoarce la acea stricăciune despre care Iov a spus că îi este mamă și surori. Rămâne doar credința pură și cu desăvârșire goală.” (Paul Claudel, Un poet privește crucea.)

 Aceasta este părăsirea și moartea, fără metafore și hiperbole, a Celui ce a pătimit pentru noi. Trebuia să fie o părăsire și o moarte, ca să putem spera la o regăsire și Înviere.

Adaugă un comentariu

Ovidiu Bârsan

Arhivă

Categorii