Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Va veni și la noi Crăciunul. Crede în Hristos!

 

Va veni și la noi Crăciunul. Crede în Hristos!

Nu voi uita niciodată Crăciunul anului 1990. Aveam paisprezece ani, Maria, sora mea, avea șaisprezece ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă optsprezece ani. Eram noi trei şi mama. Tata murise de 5 ani în accident la mină.
 Cu o lună înainte de Crăciun, preotul nostru a anunţat o colectă specială pentru cea mai săracă familie din Biserică. A cerut ca fiecare să economisească timp de o lună ceva bani ca să dea acelei familii pe care creștinii din parohie o vor considera cea mai săracă.
 Ne-am gândit ce am putea face noi patru. Planul mamei a fost să mâncăm timp de o lună de zile numai cartofi. Astfel, puteam economisi 300 lei. De asemenea, dacă vom sta cu becul stins seară de seară mai puteam economisi 100 lei. Eu cu Maria am facut curăţenie la câţiva bogaţi, iar Jeni a vândut ceva felicitări făcute de ea. Seara pe întuneric, vorbeam şi ne imaginam cum familia aceea se va bucura. Eram în Biserică noi și încă 80 de membri, iar mama a calculat că se va strânge încă de douăzeci de ori atât cât avem noi, mai ales că preotul ne aducea aminte în fiecare duminică de colectă.
Cu o zi înainte de Crăciun, am plecat cu Maria la magazin să schimbăm banii în bancnote nou-nouţe. Aşa am învățat noi că trebuie să-I dăm lui Dumnezeu.  Am venit acasă cu 800 lei. O bancnotă de 500 lei și trei bancnote de 100 lei. Niciodată nu am avut atâţia bani. Nu ne păsa că n-aveam haine de Crăciun. Noi eram fericite. N-am putut dormi toată noaptea de nerăbdare.
 A doua zi, în ziua de Crăciun, ploua cu găleata, iar noi n-aveam umbrelă. Biserica era la doi kilometri de casă, dar nouă nu ne păsa cât de ude vom fi. Jeni avea găuri în pantofi şi a pus nişte hârtie. Pe drum hârtia s-a udat, iar ea era leoarcă la picioare. Am stat bucuroase în Biserică, deşi am auzit câteva fete de la cor râzând de rochiile noastre cele vechi. Dar mai auziserăm asta şi nu ne-a durut. Cu banii în mână eram bogate. Când s-a facut colecta, mama a pus bancnota de 500 lei, iar noi fiecare câte una de 100 lei.
Pe drum spre casa cântam de bucurie. La amiază mama ne-a făcut o surpriză. Cumpărase 10 ouă pe care le-a fiert şi le-am mâncat cu cartofi prăjiti. Era ziua de Crăciun şi noi ne simţeam aşa de bine.
 Dar pe la ora 15 a venit la noi preotul. A chemat-o pe mama la uşă. Când a intrat mama în casă era albă ca varul şi ţinea un plic în mână. Am întrebat-o ce este în plic şi abia după jumătate de oră mama l-a deschis. În plic era o bancnotă de 500 lei, trei bancnote de 100 lei și 40 de bancnote de 10 lei. În total 1.200 lei. Nimeni n-a spus nimic, doar ne uitam la podea. Cu câteva minute mai înainte ne simţeam ca nişte milionare. Acum, cu plicul în mână, ne simţeam ca nişte copii teribil de săraci. Nouă ne părea bine că suntem bogaţi față de alţii, deoarece aveam cartofi. Apoi ştiam că suntem bogaţi întrucât aveam o mama grozavă şi mulţi copii nu aveau mame defel. Ne bucuram că eram trei surori în casă şi atâtea familii nu aveau copii. Ştiam că nu avem multe lucruri pe care alţii le aveau, dar niciodată nu ne-am gândit că eram săraci, dar în acea zi de Crăciun am aflat că eram.N-a mai fost niciodată ca înainte. În săptămâna ce a urmat n-a vorbit nimeni în casa noastră. N-am mai vrut să mergem la Biserică de ruşine, dar mama nu ne-a dat voie. Mama ne-a întrebat ce să facem cu cei 1.200 lei, dar noi nu ştiam ce fac săracii cu banii. 80 de oameni au strâns 1.200 lei, din care 800 i-au dat cei mai săraci oameni din Biserică.
 
ADNOTĂRI pentru Sărbătoare

Uneori, vrei cu orice preț să-ți iei „concediu” când ți se cere la nesfârșit să cheltui timp pentru alții. Oricâtă amabilitate ai descărca în fața altora, devine greu, la un moment dat, să mai admiți că totul sau mare parte din zi o petreci pentru alții. Te gândești serios și intens cum să „furi” timp pentru tine sau cum să mai „driblezi” problemele altora. Așa că, fie repezești oameni, fie te prezinți extrem de ocupat ca să-ți mai pese de  cineva, fie pur și simplu eviți întâlniri, având grijă, uneori, să te căptușești cu scuze „credibile”. Să nu mai zic că orice insistență a cuiva de a se face auzit în astfel de situații irită, scandalizează sau este vrednică de ocară. Ai impresia că toți doar pe tine te-au găsit ca să-ți umple timpul.

Cu toate acestea, a avea timp și pentru tine este ceva normal, firesc și deloc un moft. Problema, însă, e în altă parte.

Vine o vreme, când ar fi bine să știi și să simți, că timpul tău nu este întotdeauna cel mai prețios lucru din lume, că oricât a-i ține la el, îl vei pierde inutil, dacă nu-l cheltuiești pentru alții. În plus, devine important să poți înțelege că pentru unii dintre noi, o minimă atenție acordată la timp, o firavă disponibilitate de a ajuta sau de a încuraja, evidențiază acel less is more. De fapt, timpul tău de tihnă se naște și din timpul tău cheltuit pentru alții. Este greu, uneori, să te pui de acord cu asta, dar și mai greu este să intri în exercițiul trăirii unei astfel de stări.

De unde apare acest impas? Mai întâi, din neputința tot mai frecventă de a ne dedica slujirii celor de lângă noi. Ajutăm, compătimim, sfătuim, ne solidarizăm cu cei în necaz, dar rar, foarte rar, îi mai slujim. Acest lucru ar presupune mai întâi o coborâre în neputința sau nevoia celui slujit, apoi o ducere de mână ca și garanție a siguranței și încurajării, iar in extremis chiar și înlăturarea stăruitoarei ispite de a ți se urî de el. Renunțăm repede să slujim pentru că este munca de jos, a pălmașului, iar nouă nu ni se potrivește asta. Mai degrabă am prefera să se știe despre noi că suntem slujiți de alții. Asta ne-ar conferi o oarecare autoritate, după care tindem cu destulă însetare.

Și, în sfârșit, slujirea nu ne mai încântă pentru că, de prea multe ori, nu putem, nu găsim prilejul, sau nu ne pricepem să spunem la timpul potrivit două cuvinte pline de miracol și de farmecul bucuriei. Iată-le: Te iubesc!

Trăiesc, deja, cu impresia că pot fi suspectat de stereotipie și clișeizare, odată ce acord atâta încredere acestei exclamații vechi de când lumea și plimbată pe buzele tuturor. Da, cu siguranță, risc să fiu banal sau „amendat” aspru pentru tupeul de a mai crede în vorbe siropoase. Dar cu orice risc, susțin că nu este nimic mai original și mai proaspăt în viața noastră decât actul iubirii dăruite care ajunge să fertilizeze „câmpiile” inimii pregătită s-o absoarbă. Asta,  se întâmplă de bună seamă, dacă ne „logodim” cuvântul de iubire rostit cu trăirea interioară.

De fapt, până și Dumnezeu a venit la noi de Crăciun ca să ostoiască, printr-o șoaptă de iubire, pasiunea oarbă a omului pentru rău, vacarmul devenit normă de viață și graba de a trăi pe repede înainte. Primul Te iubesc! l-a rostit Dumnezeu răspicat la Crăciun în fața întregii umanități care era din ce în ce mai convinsă că iubirea este o pasiune a omului, ba chiar o nevoie umană. Aveam nevoie de această declarație de dragoste din partea lui Dumnezeu ca să înțelegem că iubirea nu este nici pasiune, nici nevoie, ci dăruire de sine celuilalt. Și El nu S-a contrazis pe Sine. În persoana lui Hristos a venit în mijlocul nostru, fiind pentru noi oamenii și Iubire declarată, dar și dăruire de Sine incontestabilă.

Dacă iubirea ar fi pasiune, ar exista doar atât timp cât este vie pasiunea, iar odată cu dispariția pasiunii s-ar proclama și moartea iubirii. Pe de altă parte, când înțelegi iubirea ca pe o nevoie umană, ea nu poate exista decât până la epuizarea nevoii, fiind condiționată să reînvie abia atunci când o altă nevoie omenească i-o cere. Dar în iubirea ca dăruire de sine celuilalt este imposibilă înstrăinarea sau absența, pasiunea sau nevoia. Nici măcar moartea nu poate birui o astfel de iubire. Ea poate un singur lucru: să fure de lângă noi trupuri, dar niciodată iubiri. De aceea, când iubesc autentic, persoana iubită rămâne etern în mine, căci face parte din mine: a spune că o iubesc înseamnă a spune că face parte din mine. Ea nu mai poate fi separată de mine, căci mi-ar fi smuls sinele, m-aș înstrăina de mine însumi. Fără ea, eu nu mai sunt eu, ci sunt altul, înstrăinat de mine însumi. Acest absolut al iubirii în om este un semn limpede și suveran al Iubirii Absolute (n.n.dumnezeiești).[1]

Acum, devine mai limpede de ce a venit Dumnezeu la noi de Crăciun: ca să ne slujească neputințele și să ne învie iubirile din „cimitirul” pasiunilor și al nevoilor. Dincolo de orice festivisme ieftine, „tradiții” de scenă sau cadorisiri din abundență, Crăciunul este întotdeauna despre acel suav și discret Te iubesc! dumnezeiesc. De ce să cred acest lucru? Mai întâi, pentru că există Iisus Hristos, singurul om adevărat și deplin, dar și singurul Dumnezeu atins de o lume întreagă, Iubirea dăruită și Darul iubit ale lui Dumnezeu oferite oamenilor la Crăciun. Apoi, merită să cred în invitația făcută de Dumnezeu de a dărui iubire, deoarece, pentru orice om, a trăi sau a exista, a iubi și a te dărui din iubire sunt acte de mare îndrăzneală și tupeu. În schimb, pentru Dumnezeu sunt o normalitate.

De altminteri, pentru unii Dumnezeu este inexistent, pentru alții absent, pentru alții anonim, pentru alții Părinte iubitor, veșnic prezent și eficient. El este, totuși, inexistent pentru cel inexistent, absent pentru cel absent, anonim pentru anomin și Părinte pentru cel care vrea și poate să fie copil. Pentru cel care are conștiința filială, El este cu adevărat Dumnezeu. Se descoperă ca Părinte iubitor, vorbește celui care știe să asculte, răspunde celui care știe să întrebe, iubește pe cel care cheamă iubirea, ajută celui care cere ajutor, vine la cel care-L cheamă.[2]

Bunăoară, va veni și la noi Crăciunul. Din nou, ca în fiecare an. Nu căutați în voi pasiunea de a fi creștini, doar ca să puteți sărbători. De altfel, acest gen de pasiune este unul de duzină, de prost gust și fără noimă. Nu poți fi niciodată creștin din pasiune. Căutați mai degrabă acel sincer, autentic și onest Te iubesc! pe care să-l dăruiți cuiva, oricui, fără să așteptați recompense. Iar în noaptea de Ajun, nu uiați să-i spuneți și lui Dumnezeu: Te iubesc!

          Ovidiu Bârsan

 

[1] George Remete, Leacuri contra evlaviei, Editura Paideia, București, 2018, p. 218.

[2] Ibidem, p. 199.

Adaugă un comentariu

Ovidiu Bârsan

Arhivă

Categorii