Mânia este motorul imuabil al urii. Rațiunea – spune Seneca – vrea să hotărască ce e drept, dar mânia vrea să fie găsit drept ceea ce ea hotărăște. [1]
Judecând fără drept de apel și nelăsându-se judecată de nimeni, mânia arbitrează singură, e singura care decide. Pe nucleul ei inalterabil își clădește ura templele.
Deducem faptul că ura nu e nici accident, nici eroare de parcurs…Nu se reduce la un neajuns, nici la o gafă a vieții sau la vreo iubire dezamăgită. Este o sete fundamentală de a distruge, e dovada prezenței unei genuni ușor de perceput lângă noi (pentru că este mai întâi) în noi, în jurul nostru.[2]
De altminteri, Medeea din tragedia lui Seneca cu același nume, confirmă cele de mai sus: „Atât mă va-mbuna:/ Să văd cum lumea-ntreagă se năruie-mpreună:/ Cu mine piară totul! Căzând, surpi și pe alții” [3] Sau: În tihnă gustă-ți fapta, nu fi grăbită ură!/ E ziua mea: de timpul primit mă folosesc![4]
În laboratorul tainic al urii ( a se citi în sufletul nostru) se croșetează scenariul canonic al urii în trei etape:
1. În prima rundă, numită dolor (suferința), omul se întoarce în sine însuși, mai exact se absoarbe în suferința sa, o adâncește și o amplifică până ce n-o mai aude decât pe ea în lăuntrul lui și pe sine înlăuntrul ei.[5] Această suferință prost gestionată crează mediul favorabil încolțirii urii. Se mai numește și jalea de sine, întrucât toată suferința din om își strigă nefericirea ca pe un nou certificat de naștere. Cu alte cuvinte, ca să fiu eu trebuie să mă fac pe mine însumi să sufăr. O nebunie, firește, dar cine s-o priceapă?
2. A doua rundă, furor (furia), este ura care țâșnește în exterior și nimicește treptat pe cel aflat aproape, apoi pe cei îndepărtați.[6] Da, furiosul impune lumii vidul lui interior, suferința lui. E și rândul celorlalți să sufere. Prin urmare, cel cuprins de furie se menține în viață răspândind ură, ba chiar domnește prin teroarea ce o inspiră. Așa se face că pentru un furios om puternic nu este cel ce-și silește supușii să facă ce vrea el (e prea puțin), ci să vrea ceea ce ei nu vor.[7] De aceea, runda aceasta se mai numește și jalea de celălalt.
3. Finalmente, a treia rundă din scenariul urii se numește nefas (nelegiuire, crimă sau ticăloșie), adică este versiunea romană a modernei crime împotriva umanității. Altfel spus este paroxismul urii, cruzimea fără egal, anticivilizație, jalea universală, toate fără pic de remușcare sau căință.
În această etapă, ura devine ingredientul principal al așa-ziselor bombe umane, a celor care duc până la capăt „logica” distrugerii de sine, a celuilalt și a lumii. A te simți bine în rău e lozinca acestor distrugători mustind a ură.[8]
De folos ar fi – înainte de a ne tângui în fața urii sau de a crede că o putem domoli sau învinge prin campanii TV – să ne amintim că:
Ura stârnește ceartă, dar iubirea îi acoperă pe toți cei ce nu iubesc gâlceava. (Proverbele lui Solomon 10, 13) Sau cel ce zice că este în lumină și-l urăște pe fratele său, acela este în întuneric până acum. (1 Ioan 2, 9)
Nu cred că este salubrizant să fim doar atenționați de ravagiile urii. Le știm, le simțim, unii chiar le și proliferăm. În schimb, socotesc a fi mai câștigați să înțelegem că nu cel pe care-l urăsc suferă de ura mea, ci eu, pentru că sufăr de o patimă care mă coboară și-mi face cu neputință mântuirea.[9]
Până și lumea antică a înțeles că rostul vieții este iubirea, nicidecum ura. Asta-i spunea Antigona regelui Creon orbit de ură, și care cu fermitate proclama: Chiar și-n mormânt de-ar fi, dușmanul mi-e dușman. Însă Antigona vede mai profund viața și declară: Iubirea-i rostul vieții mele! Ura, nu! [10]
De aceea, iubind mereu, biruim oriunde.
[1] Seneca, De la colère, Livre I, I, 1, Le Belles Lettres, p. 2.
[2]André Glucksmann, Discursul urii, traducere din franceză de Ileana Cantuniari, Editura Humanitas, București, 2007, p. 44 și p. 41.
[3]Seneca, „Medea”, traducere în românește de Ioan Acsan, Editura Univers, București, 1973, p. 36.
[4] Ibidem, p. 56
[5] André Glucksmann, op. cit., p. 43.
[6]Ibidem, p. 43.
[7] Ibidem, p. 54.
[8] Scenariul urii este preluat din André Glucksmann, op, cit., p. 43-60.
[9] Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloaie, în Filocalia, vol. 12, nota 540.
[10] Sofocle, Antigona, traducere în românește de George Fotino, Editura Albatros, București, 1979, p. 83 și p. 43.
