Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Tristeți învingătoare

Tristeți învingătoare

A fost odată o femeie delicată, mică de statură, care îşi croia drum prin pulberea unei cărări uitate. Deşi era trecută bine de prima tinereţe, pasul îi era vioi iar zâmbetul avea strălucirea unei fete neprihănite. La un moment, fără să se fi aşteptat, zări întinsă la pământ o făptură făcută ghemotoc. Surprinsă, dar şi mărinimoasă, micuţa femeie se opri şi, aplecându-se, întrebă firavul corp:
-Cine eşti tu? Doi ochi înceţoşaţi şi obosiţi se deschiseră încet.
-Eu? Eu sunt Tristeţea, se auzi cu greu şuierul unei voci tremurânde şi febrile.
-Aha, Tristeţea!, reacţionă plină de veselie femeia pribeagă, ca şi când ar fi întâlnit o veche cunoştinţă. Neîncrezătoare, făptura întinsă la pământ întrebă mirată:
-Mă cunoşti?
-Bineînţeles!, continuă delicata băbuţă. Din când în când m-ai însoţit o vreme pe parcursul călătoriei mele.
-Şi, atunci de ce nu eşti înspăimântată?, se miră Tristeţea. Nu îţi este teamă de mine?
-De ce să mă înfricoşezi, draga mea? Chiar dacă aş încerca să fug de tine, tot m-ai ajunge din urmă, nu?! Dar, altceva doream eu să te întreb: De ce pari aşa năpăstuită?, reacţionă micuţa femeie.
-Eu…, eu sunt tristă, răspunse făptura întinată cu o voce tremurândă.
Băbuţa se aşeză lăngă cea suferindă.
-Eşti tristă, aşadar, spuse ea, afişând o privire plină de compasiune. Hai, împărtăşeşte-mi ce te apasă atât de greu.
După un prelung oftat, Tristeţea se întrebă dacă oare de această dată o va asculta cineva? Căci, de nenumărate ori simţise această nevoie, însă nimeni nu era dispus să îi acorde vreo atenţie. Astfel, uşor spăşită şi plină de plăcută uimire, ea începu să-şi verse amarul:
-Ştii, cel mai mult mă doare faptul că nimeni nu mă place, nimănui nu îi sunt dragă… Dar, menirea mea este tocmai să mă alătur, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, de oameni. Însă, de fiecare dată când aceştia mă simt în preajmă, se cutremură şi încearcă să scape de mine. Le este teamă de mine şi mă tratează cu duşmănie.Tristeţea oftă din nou şi îşi continuă supărarea: Oamenii au inventat tot felul de apelative şi replici prin care mă jignesc continuu. În prezenţa mea mimează zâmbete amare, simt dureri în stomac şi rămân panicaţi, fără de respir. Chiar şi inima lor bate ca un vulcan înainte de a erupe. Apoi sunt copleşiţi de şiroiul lacrimilor ce nu se mai opresc. Uneori, unii încearcă să uite de mine apelând la alcool sau droguri…
-Da, ai dreptate, confirmă delicata băbuţă, şi eu am întâlnit adeseori asemenea oameni.
Auzind acestea, Tristeţea căzu mai adânc în durerea ei, afirmând că, de fapt:
-Nu doresc decât să ajut oamenii. Atunci când sunt în preajma lor, aceştia se regăsesc pe ei înșiși. Încerc să îi sprijin oblojind rănile lor. Un om trist este deosebit de sensibil şi trebuie să îşi redobândească tăria. Pe un teren precar, pe o durere necicatrizată, suferinţa îşi găseşte uşor culcuş şi se reinstalează, amplificând amărăciunea omului. Astfel, doar cei care mă simt şi care îşi dau frâu liber lacrimilor nevărsate, pot să vindece cu adevărat aceste răni. În ciuda acestei terapii, oamenii se feresc de mine, nu vor să recunoască că le sunt alături, şi se afundă în durerea lor. Preferă să afişeze o mască falsă, forţându-se să arate un zâmbet deloc natural. Sau, îşi pun armura tăcerii şi a glacialităţii. Încheindu-şi vorbele, Tristeţea începu să verse căteva lacrimi plăpânde la început. Apoi, în tăcere, acestea au invadat obrajii ei, pentru ca în final să plângă în hohote, plină de disperare. Fragila băbuţă apucă mâinile şi o îmbrăţişă strâns pe cea îndurerată. Simţind, în mod surpinzător, pielea catifelată şi moale a Tristeţii, o susţinea şoptindu-i delicat:
-Plângi, draga mea, descarcă-ţi lacrimile triste! Astfel vei reuşi să te eliberezi şi să prinzi noi puteri. De azi înainte nu vei mai hoinări singură prin lume. Voi fi alături de tine, pentru a nu te mai lăsa copleşită de lipsa curajului. Încet-încet, tristeţea îşi opri şirul lacrimilor, se îmbujoră, ochii începură să-i sclipească şi, întremată, întrebă foarte curioasă pe consoarta sa:”
-Tu…, cine…, tu cine eşti de fapt?
-Eu?, reacţionă delicata femeie cu zâmbet de domnişoară, Eu sunt Speranţa.

ADNOTĂRI nostalgice

Adeseori m-am întrebat : De ce ne vizitează, uneori, tristețea ? Ce putem face să n-o lasăm să ne cuprindă atât de facil? Auzeam „experți” care ne propuneau fericire, multă fericire, prin îndemnul de a fi mereu pozitivi, de a gândi frumos, de a ne visa viața în culori și linii drepte, dar mai ales de a ne spune mincinos că întotdeauna suntem cei mai buni, cei mai potenți și, ca să fie totul la pachet, cei mai dumnezei dintre dumnezei.

Nu știu dacă alții pot, dar eu n-am reușit niciodată, absolut niciodată, să fiu doar pozitiv, cu gânduri „de bibelou”, sau să mă las vizitat doar de superlative care să-mi sugativeze lăuntrul și să-l ofere apoi spre admirație celor curioși să vadă ce se mai poartă în ograda vecinului. Trăiesc sinusoidal. E bine, e rău ? Nu pot judeca sentențios asta. Uneori sunt în culmea fericirii, alteorii mă prăbușesc din te miri ce. Dar, păstrez cu sfințenie în suflet un sfat al unui om încercat, greu încercat, de-a lungul vieții: „Copile, când ești pe culme să nu amețești, iar când ești în abis să nu disperi !”

Căderea în tristețe, multă vreme, n-am înțeles-o. Nici acum nu pretind că știu totul despre ea. În schimb, ceva din pedagogia tristeții – căci există și tristeți care te educă – am înțeles de curând.

În viață, nu toate îți ies așa cum plănuiești și mai ales cum îți dorești. De ce ? Nu știu. Însă, sunt absolut convins că Cineva știe, iar, la momentul oportun, vom ști și noi, dacă merităm asta. Până atunci, este vremea frământărilor lăuntrice, a închipuirilor mărețe că totul ar fi fost perfect dacă ar fi urmat paradigma noastră, dar și a visărilor din noapte, dar mai ales din zi, în lumea pe care ne-am dorit-o sau închipuit-o și, culmea, ni s-a furat, adeseori, cu politețe.

Dar, dincolo de toate astea, tristețile nu pot fi anulate sau eliminate din peisajul vieții. Orice pedagogie am urma, oricât ne-am trudi să fim pozitivi, la un moment dat tot vom fi mușcați de tristeți. Știți de ce ? Pentru că tristețea e plânsul sufletului, iar sufletul are nevoie și el de momentul ăsta. Când plânge sufletul în tine, nu-i obligatoriu să ai lacrimi pe obraji, dar mereu duci cu tine lacrima chinului neîmplinirii unui vis, a unei dorințe stafidite prin nerealizare sau furtul unei despărțiri precoce pe care nu ți-ai dorit-o și cu siguranță ți-ai imaginat-o altfel.

Oare ce simți când plânge sufletul în tine ? Simți o neputință, aceea de a mai fi la fel de poroaspăt și cu chef de viață ca în zilele bune ; simți un dor chinuitor după un vis neîmplinit ; simți c-ai fost deposedat sau furat de ceea ce iubeai cel mai intens ; simți că toate gândurile tale sunt locuite despotic de tristeți precum: tristețea neînsoțirii cu cei dragi, a îndoielii de tine, a inutilității și a revoltei de a nu putea face nimic salvator. În plus, simți că cea mai amară lacrimă a sufletului este teama de a nu fi uitat de cei care ți-au permis oarecând accesul la prietenia lor, ba chiar mai mult la iubirea lor.

Și totuși….în orice plâns, în orice tristețe se cuibărește mai mereu o speranță. Este speranța dintr-un zâmbet înviorător, apoi din zorii de viață nouă aduși de o întâlnire providențială care nu mai poate fi despărțire întrucât este generatoare de sens existențial, dar mai ales pentru că este „gardianul” frumuseții noastre interioare. Evident, speranțe sunt cu duiumul. Ele trebuie doar creditate și primite în universul lăuntric al fiecăruia.

De aceea, când zâmbim, lumea este la picioarele noastre. Când plângem, noi suntem la picioarele lumii. Dar atunci când zâmbim printre lacrimi, cu siguranță iubim. Iar fără iubire nu poți fi cuceritor, deoarece orice cuceritor este mai întâi de toate un cucerit sau un învins de virtutea și frumusețea cu care va cuceri ulterior. Altfel, nu va izbuti mare lucru.

 

Ovidiu Bârsan

Adaugă un comentariu

Ovidiu Bârsan

Postări recente

Arhivă

Categorii