Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Triada bunătății

Un cuplu în vârstă și-a celebrat nunta de aur după mulți ani de căsătorie. În timp ce își luau micul dejun împreună, femeia s-a gândit: „Timp de cincizeci de ani m-am gândit numai la soțul meu și i-am dat coaja de deasupra a chiflei. Astăzi vreau și eu, în sfârșit, să mă bucur de această delicatesă.” A uns partea de deaupra cu unt și i-a dat partea cealaltă soțului ei. Contrar așteptărilor ei, el a fost foarte mulțumit, i-a sărutat mâna și i-a spus: „Draga mea mi-ai provocat cea mai mare bucurie.Timp de cincizeci de ani nu am mâncat partea de dedesubt a chiflei, care este partea care îmi place cel mai mult. Întotdeauna m-am gândit că ar trebui s-o ai, deoarece îți place ție atât de mult.”[1]

 Gentilețea

La o analiză succintă, gentilețea pare a fi în căutare de mușterii. Cu toate că, oarecând în modernism, a fost virtutea care făcea diferența dintre un spirit evoluat și altul suficiet sieși, azi, gentilețea mai supraviețuiește doar prin cei care mai pot crede că a fi „mișto” este și o chestiune de politețe sau amabilitate, nu doar o etichetă a șmecherului și a grobianului.

În fapt, gentilețea este mult mai mult decât o simplă amabilitate și politețe, ambele dobândite sau nu printr-o educație.  Noblețea ei constă în capacitatea omului de a fi pur și simplu drăguț cu ceilalți, nu pentru recompense, ci dintr-o nevoie acută de a stabiliza în jurului lui „regatul” păcii și al bunei conviețuiri.

În fond, gentilețea este o atenție binevoitoare față de ceilalți, a priori necondiționată. Într-o accepțiune mult mai simplă, ea înseamnă să le vrei binele celorlalți: 1. Fără ca ei s-o fi cerut; 2. Fără să ști dacă merită; 3. Fără să știi cine sunt ei, numai fiindcă este vorba de ființe omenești.[2] Deja, pot scrie că gentilețea este un talent, diferit de banalele politețuri cu care ne împăiem faptele sau gesturile.

Ce ar fi lumea fără persoanele drăguțe din jurul nostru, dar mai ales din viața noastră? Un loc foarte greu de suportat! Dar, totuși, să ne înțelegem! A fi gentil nu înseamnă deloc a afișa o bunătate tâmpă, rutinată și cronică sau o drăgălășenie dulceagă sau zaharisită, ci a avea și capacitatea de a spune „nu”, „nu sunt de acord” sau „nu, nu sunt mulțumit” atunci când e cazul.[3]

Rostul gentileței nu este acela de a ne transforma în niște sfinți sau sfinte. Nici măcar acela de a ne crede vrednici de Paradis sau culegători ai admirației celorlalți. Nu, nicidecum! Sensul gentileței este de a te simți tu mai bine, de a fi mai încrezător în capacitățile tale de a manifesta binele și de a privi cu admirație, deloc narcisică, spre felul tău de a dărui bunătatea. Iar apoi, să fii mărturie celorlalți că un colț de lume se poate schimba…și cu gentilețe.

Generozitatea

Ca să cucerești Cerul, trebuie să înveți mai întâi să mergi pe pământ. Aici, în dimensiunea telurică a existenței, viața este complexă și adesea deconcertantă. Seamănă cu o multitudine de labirinturi prin care rătăcim ca să căutăm sens sau rost pentru acel „a fi” om.

Însă, pe parcurs, constatăm faptul că viața joacă la derută. Atunci când, în sfârșit, te-ai liniștit sau te-ai resemnat în fața inexplicabilului, a despărțirilor fără de-ntâlniri reparatorii, dar și atunci când te-ai hotărât să elimini netrucat truda de a fi conform cerințelor vremii tale, de fapt, viața te așează din nou în centru. Pune reflectorul pe tine. Te invită la curajul de fi prezent în jocul vieții. Îți amintește că, indiferent cât este de greu să suporți cruzimea realității care-ți tăvălește sufletul, niciodată ea nu te concediază, nici măcar nu-ți oferă „șansa” pensionării, cu toate că ești cu „stagiile de cotizare” la zi. A reînvăța să-ți trăiești viața după derute, dureri sau aproximații, nu ține de vechime și nici de kilometraj. Pur și simplu este un gest de generozitate pe care trebuie să ți-l acorzi. Abia apoi, la propria-ți înviere va lua parte și Dumnezeu. Avem nevoie de El, întrucât sub asistența Lui viața noastră are toate șansele să nu rateze centrul. Oarecând, Berdiaev spunea că tot ce nu are în centru pe Dumnezeu e provincial.[4]

Da, viața derutează și uneori Dumnezeu este complice. De ce își permite asta? Pentru că doar derutând-ne, ne poate oferi sau îngădui orientarea.

Apoi, ar fi bine să înțelegem că prin generozitate, mărinimie sau dărnicie reînviem relații îngropate în uitare sau creăm noi legături interumane care ne pot împrospăta existența. Gândind oportunist, te întrebi la ce-ți mai folosește atâta generozitate sau predispoziție pentru a afirma virtutea dărniciei? Orice minimă observare a lumii de azi, te incită spre acumulare sau tezaurizare a binelui de care mai suntem în stare, dar și a bunurilor după care jinduim cu sârg, în vederea unui confort sporit și consum lacom pentru insul suficient sieși. Fiecare e pe cont propriu, într-o cursă de eliminare a celorlalți din circuit. Doar că orice eliminare a celor din jur înseamnă și o anulare de sine.

Și totuși, generozitatea este virtutea dărniciei și a mărinimiei sufletești. Mai concret, ea îți șoptește că este „mai fericit a da decât a lua” (Faptele Apostolilor 20, 35) și că, mai degrabă, face sens să dai ceea ce posezi decât să fii posedat de ceea ce ai.
În viața de zi cu zi, ca să fii generos nu trebuie să mergi până la sacrificiu, ci pur și simplu să dai puțin mai mult decât s-ar aștepta ceilalți sau înainte ca ei s-o ceară. Oferă timp, ajutor, amabilitate, îngăduiță, răbdare, îmbrățișare, zâmbet, iertare, speranță, iubire, mustrare și critică spre reabilitare etc. Cu alte cuvinte, fă-ți treaba de a fi uman și de omenie. Alege ca în deplină libertate să înapoiezi puțin mai mult decât ceea ce ți s-a dat sau decât ai așteptat să ți se ofere. Nu vei sărăci deloc, ba chiar prin generozitate te vei disemina (răspândi) în inimi, în visuri și în povești de viață. În plus, fără frumusețea generozității, lumea noastră ar fi doar un loc banal al supraviețuirii și nicidecum spațiul devenirii noastre.

Admirația

          Există în admirație ceva fortifiant care înnobilează și sporește inteligența, scria odinioară Victor Hugo. Cât despre La Rochefoucauld, acesta constata cu temei că un om căruia nu îi place nimeni este mult mai nefericit decât cel pe care nu îl place nimeni. Luând în considrare aceste aserțiuni, putem susține că exercițiul admirației este un act doveditor al inteligenței umane, proba incontestabilă că deții simțul detectării frumosului în ceilalți, fără să admiți în acest fapt o posibilă și regretabilă „ofilire” de sine. Dimpotrivă, având capacitatea să admiri pe cineva, realizezi, de fapt, că deții puterea să apreciezi ceea ce te depășește, că oricât ai intra în concurență sau în comparație cu o persoană care-ți este prezentată ca superioară, într-unul sau mai multe domenii, dacă vrei să nu riști căderea în ridicol, să fii mai degrabă admirativ decât să te arăți iritat sau exasperat. Nimic nu e mai puternic decât sentimentul uimirii, care rămâne atributul suprem al inteligenței spirituale.[5] Doar proștii nu pot admira mai nimic și pe nimeni pentru că n-au inteligența să recunoască actul de valoare prezent în ceilalți și pentru că sunt prea ocupați cu autoadmirația. Domeniul lor de activitate este dominat de prost gust, aproximație și ostentație, această triadă nefastă a parvenitismului.

Dar admirația matură și sănătoasă trebuie să se poată lipsi de idealizare. Putem admira și fără să ne pierdem mințile, dar și fără tendințe adulatorii sau fanatice. Așa se face că orice act admirativ îndreptat spre cineva nu implică deloc ascultarea oarbă a sa și subscrierea necondiționată la toate părerile sale. Părerea că nu ai voie să te deosebești în unele puncte de omul pe care îl respecți și îl admiri e o dovadă de spirit nătâng și servil, de mentalitate slugarnică; o asemenea mentalitate nu are ce căuta pe meleagurile libere și voioase ale gândirii, unde într-o fericită independență spiritele conviețuiesc fără a ști de subordonare sau totalitarism.[6]

Prin urmare, a admira nu înseamnă a renunța să acționezi în vederea apropierii de persoana admirată, simțindu-te zdrobit sau subjugat de calitățile ei, ci, dimpotrivă, o înlăturare a complexelor de inferioritate pe temeiul deosebirii darurilor cu care suntem înzestrați ar putea mai multe în privința unui admirativ pozitiv și fără indici mizantropi. De aceea, nu trebuie să pierdem niciodată ocazia de a ne exersa ochiul și, mai ales, spiritul în cadrele unui exercițiu de admirație contaminant, care merită orice efort, cu atât mai mult cu cât rezultatul obținut poate fi condensat într-o exclamație adresată celui admirat: Tu ești prietenul a ceea ce este mai bun în mine însumi. (George Brassens)

Ovidiu Bârsan

         

 [1] Nossrat Peseschkian, Povești orientale ca instrumente de psihoterapie, Ediția a doua revăzută, traducere din engleză de Codruța Cuc, Editura Trei, București, 2019, p. 77.

[2] Christoph André, Imperfecți, liberi și fericiți. Practici ale stimei de sine, traducere de Nicolae Baltă, Editura Trei, București, 2009, p. 344.

[3] Ibidem, p. 345.

[4] Teodor Baconschi, 365 de lămuriri în compania lui Laurențiu-Ciprian Tudor, Editura Polirom, Iași, 2019, p. 306.

[5] Mihai Neamțu, Vâstele iubirii, Editura Doxologia, Iași, 2016, p. 87.

[6] Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Ediția a doua revăzută și adăugită, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 46.

Adaugă un comentariu

Ovidiu Bârsan

Postări recente

Arhivă

Categorii