Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ticăloșirea și ratarea omeniei

Matei 18, 21-25 : De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor cu un împărat care a vrut să se socotească cu slugile sale. Şi începând el să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând acela cu ce plăti, stăpânul său a poruncit să-l vândă pe el, şi pe femeia lui şi pe copiii lui şi toate câte are, ca să plătească. Deci, căzând sluga aceea în genunchi, i se închina, zicând: Doamne, mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul din cei ce slujeau împreună cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Şi căzându-i la picioare cel ce era slugă ca şi el, îl ruga, zicând: Mai îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti…Dar el n-a vrut, ci mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, i-au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia oare ca şi tu să ai milă de cel ce este slugă împreună cu tine, aşa cum am avut eu milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul său, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Aşa vă va face vouă şi Tatăl Meu Cel ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său, din toată inima.” 

       În multe situații, atitudinea pe care o manifestăm în relație cu cei din jur face diferența între un om inteligent și un ticălos. De bună seamă, în peisajul social, personajele peste care dai nu dețin întotdeauna indicatori lămuritori care să-i plaseze definitiv într-o tabără sau alta. Migrația de la cumsecădenie la ticăloșire sau de la o morală liber asumată la nemernicie scapă oricărei inventarieri, dar mai ales bunului simț. Însă, ceea ce devine halucinant este faptul de a găsi justificări merituoase sau chiar aplauze smintitoare pentru cei care se trezesc dintr-o dată cuceriți de propria „deșteptăciune”, și anume aceea de a fi bine orientați și bine plasați pe circuitul parvenirii prin ticăloșie. Descurcăreala fără scrupule și istețimea de a-l desființa pe cel care-l ai la mână cu ceva, sunt bine văzute, ba chiar premiate, în lumea de azi. Virtuozitatea ta de „băiat deștept” crește direct proporțional cu numărul celor pe care i-ai aranjat prin trufașa și samavolnica descurcăreală.

Cum să mai pomenești acum de înțelegere, îngăduință, iertare, ajutor sau bună cuviință față de cel care-și mănâncă pâinea cu lacrimi? Toate acestea îl scot din minți pe ticălos, îi dau „palpitații” comportamentale și îi excită la maximum orgoliul de a fi pe fază în exploatarea victimei. Or, tocmai pentru că enumeratele virtuți de mai sus îl lasă indiferent, ticălosul își ratează omenia.

Cine ar putea, de altfel, să-i recupereze dramul de omenie prin care să-l instaureze în logica unei bune-cuviințe? Pilda de mai sus ar fi mizat pe iertare ca fiind în oarecare măsură capabilă să reabiliteze un ticălos. De aceea, s-a plecat de la premiza conform căreia cineva iertat de imprudența de a nu fi cinstit cu el însuși și onorabil cu cel care a investit în el, va putea înțelege cât se poate de limpede că salvarea lui de la ticăloșire se poate realiza tocmai prin boieria investitorului și disponibilitatea acestuia pentru stingerea creanțelor.

În realitate, însă, lucrurile nu s-au întâmplat așa. Cel iertat n-a înțeles nimic din lecția iertării oferită în dar ca posibilitate de revenire la omenie, dar și de asumare înspre imitare a gestului iertării. Nu poți fi amnezic în fața unei evidențe care te-a marcat profund sau care te-a renăscut prin faptul că ți-a trecut cu vederea toate și pe deasupra te-a investit cu toată încrederea că meriți reabilitarea. De asemenea, nimic nu ne recomandă să dăm frâu liber nebuniei de a instaura dictatura corectitudinii în jurul nostru, atât timp cât noi înșine am fost beneficiarii iertării propriilor incorectitudini. Mai degrabă, nițică înțelegere, nițică îngăduință sau bunătate sufletească ar fi de dorit să punem în lucrare, decât să scoatem ochii celorlalți pentru că nu sunt în stare să se ridice la înălțimea pretențiilor noastre de corectitudine. În fond, aceste pretenții trădează o acută lipsă de educație și bun simț, iar fără educație nu poți percepe mai deloc firescul unei situații, dar mai cu seamă nici nu poți înțelege bucuria de a dărui iertarea potrivită, la momentul potrivit, tocmai omului care-ți cere să-l absolvi de coerciția setoasă.

În plus, doar un ticălos poate face elogiul echității care, ce-i drept, doar corectă poate fi. Or, corectitudinea nu e totul în materie de societate și persoană. În varianta ei patologică, aceasta împiedică, mai mereu, bucuria de a fi spontan și natural, întrucât ești ținut sub tensiunea de a da bine în ochii celorlalți, nu pentru că ți-ar păsa atât de mult să devii un brand al corectitudinii, ci doar pentru a te confirma în postura de maniacal în execuție oarbă. De altfel, prin „binoclul” corectitudinii ești forțat să-l vezi departe / aproape pe cel care este în aria ta vizuală, însă niciodată suficient de aproape sau departe ca să-l poți percepe în realitatea-i evidentă. Apoi, prin aceeași lentilă deformatoare îl vezi mare pe cel mic sau charismatic pe cel nătâng.

Și totuși, o nuanță stăruie acum să se evidențieze. De bună seamă, nu pledăm aici spre arhivarea corectitudinii și nici pentru stigmatizarea celor corecți. Sunt liberi să existe și e de dorit o societate în care meritocrația și corectitudinea să se impună. Numai că atunci când faci caz de ele, riști ticăloșirea pe bază de prostie. În acest registru, el, ticălosul e zdrobit de propria importanță. Nu-i vine nici lui a crede că a ajuns unde a ajuns și e când perplex, când arogant ca un vechil în haine boierești…Când nu mai pricepe despre ce e vorba, se înfurie, țipă și fuge. E ticălos pentru că n-are criterii, pentru că e depășit de situație, pentru că e incompetent…și face porcării din stupiditate și inadecvare. Dacă vrei să-l trezești, nu-nțelege ce vrei: înjură, se învinețește și te pârește «la centru»…Mediocru și veleitar, înzestrat prin naștere să lingă, să pupe și să scuipe după cum e cazul, el nu gândește, ci combină oportun, nu acționează, ci se strecoară convenabil, nu comunică, ci pestiferează…Simte prompt care sunt alianțele utile, cultivă, prin afinitate, ticăloși din aceeași stofă, manevrează inteligența ca pe o specie a vicleniei.[1]

Cu alte cuvinte, acei oameni care-și clamează corectitudinea de la tribună îți ridică serioase semne de întrebare. O pot avea pe bune, ba chiar s-ar putea să nu-și vadă viața decât prin unica virtute care merită totul, dar a face caz de propria-ți corectitudine mi se pare stupid, de prost gust și de mare uscăciune lăuntrică, aș spune chiar saharică. Corectitudinea trebuie dovedită numai în fața instantelor de judecată, în rest ea se subînțelege că este printre ale tale, de bun augur fiind ca aceasta să o descopere ceilalți la tine, nu s-o vânturi biruitor prin fața tuturor.

De altminteri, ticăloșirea presupune și o flagrantă lipsă de bun simț. Dar nu este vorba neapărat de varianta semantică morală a acestui cuvânt, deși nu o exclude. Firește, și din politețe, și din respect, și dintr-o etică asumată poți avea bunul simț. El te împiedică să fii ticălos cu mândrie, cu malignitate sau cu nesimțire. În schimb, ticălosul își confirmă „virtutea” pentru că este incapabil să vadă evidențe. De fapt, tocmai aceasta este accepțiunea mult mai profundă a bunului simț: capacitatea de a vedea evidențe.[2] Acesta nu e o formă primară a inteligenței, un succedaneu (n.n. substituent) inferior al acesteia. Există inteligență fără bun simț, dar bun simț fără inteligență nu…Se confundă mai totdeauna bunul simț cu simțul comun; e adevărat că merg bună parte împreună, pornind de la constatări elementare. Dar simțul comun cade repede în aporii sau platitudini, în vreme ce bunul simț își urmează fără greșeală drumul, ajungând la descoperiri senzaționale…(Bunul simț) e darul de a «simți bine», de a discerne, de a-și reprezenta, de a imagina adevărul, de a îndrăzni.[3] La antipozi, trufia, lenea minții, prejudecățiile, impostura, ciocoismul, iluziile – fără a epuiza aici înșiruirea – sunt tot atâtea obnubilări ale bunului simț.

Oricum ar sta lucrurile, ticăloșirea este o boală veche, smintitoare și ruinantă. Impotriva ei te poți imuniza prin strădania pentru omenie, civilitate și bun simț. La un moment dat, Michel de Montaigne în Eseurile lui spunea revelator: Nimeni nu e scutit în a spune prostii. Însă, răul constă în a le spune cu grijă, cu migală.[4] Or, ticăloșirea dezvăluie tocmai aceste tipologii umane capabile să ridice răul la statutul de grijă permanentă și de recompensă pentru cei ce au refuzat promiscuitatea.

Ovidiu Bârsan

[1] Andrei Pleșu, „Câteva specii de ticăloși”, în Despre frumusețea uitată a vieții, Editura Humanitas, București, 2011, p. 189-191.

[2] Alexandru Paleologu, Bunul simț ca paradox, Editura Fundației Paleologu, București, 2019, p. 15-17.

[3] Ibidem, p. 16.

[4] Apud Ibidem, p. 23.

Adaugă un comentariu

Ovidiu Bârsan

Postări recente

Arhivă

Categorii