Soluțiile se ascund în visuri neîmblânzite
sau „Million Dollar Sermon”
„Un tânăr pedagog şi cleric din Statele Unite avea nevoie de 1 milion de dolari să-şi îndeplinească un vis: să întemeieze o instituţie de învăţământ în care putea să-şi exprime ideile fară a fi constrâns de metodele tradiţionale de educare şi în care tinerii vor învăţa să facă lucruri practice. În fiecare noapte se culca cu acest gând şi în fiecare dimineaţă se trezea cu acelaşi gând. Devenise o obsesie, o dorinţă arzătoare.
Timp de doi ani de zile pedagogul se gândise zi de zi la ideea lui, dar nu făcuse nimic. Avea un obiectiv bine definit însă nu ştia cum şi de unde să obţină milionul de dolari.
Într-o zi a decis că trebuie să găsească acel milion de dolari pe parcursul unei săptămâni! Cum? Încă nu ştia dar important era că îşi stabilise un interval de timp bine stabilit în care să obţină banii. Din acel moment, chiar dacă nu ştia calea, pe pedagog l-a cuprins un sentiment neobişnuit de siguranţă. Cineva din el îi spunea: De ce nu te-ai gândit la asta mai devreme? De ce nu ai luat decizia asta mai demult? Banii te-au aşteptat în tot acest timp.
A început să sune la toate ziarele locale şi să anunţe că a doua zi dimineată va ţine o predică cu titlul Ce aş face dacă aş avea 1 milion de dolari. A început să lucreze la predică, o sarcină nu foarte dificilă pentru că predica fusese pregătită timp de doi ani de zile. S-a culcat încrezător. Ştia că va atrage atenţia cuiva şi deja se vedea în posesia milionului de dolari.
De acasă a plecat fără predică şi nu a realizat lucrul ăsta decât atunci când trebuia să citească din ea. Nu s-a pierdut, a închis ochii şi a vorbit din inimă despre visul său. A descris planul pe care îl avea în minte şi a captat atenţia auditoriului.
După terminarea predicii un om a venit la el şi i-a spus: „Mi-a plăcut predica dumneavoastră. Cred că puteţi face tot ce aţi zis dacă aţi avea 1 milion de dolari. Ca să vă dovedesc că am încredere în dumneavoastră, vă aştept mâine la birou să vă dau milionul de dolari. Numele meu este Philip D. Armour.”
Tânărul pedagog – numit Frank Wakeley Gunsaulus (1856-1921) – a primit banii şi a fondat Institutul Tehnologic Armour, cunoscut în prezent sub denumirea de Institutul Tehnologic din Illinois, o prestigioasă instituţie de învăţământ americană.
ADNOTĂRI întregitoare
Dincolo de a fi a simple story, rândurile de mai sus sunt o confirmare a faptului că poveștile, adesea, duc cu ele a real life, dar mai cu seamă a reality-show.
De ce le place oamenilor să-și povestească, să stea la taclale sau să inventeze – haideți să fiu totuși mai blând și gingaș față de cuvinte – să-și imagineze povești?
Mai întâi, pentru plăcerea de a fi împreună. Poveștile apropie sufletele de așa manieră încât ai impresia că începi treptat să fi locuit de cel cu care povestești. O chimie evidentă se instaurează în „câmpiile” inimii între cei ce-și povestesc. Treptat, constați că nu mai ai de-a face doar cu impresia găzduirii celuilalt în tine, ci pur și simplu ți-e limpede că “universul” tău e invadat adecvat și deloc cotropitor de „adierea” unei vizite pe care demult ai așteptat-o și pentru care te-ai pregătit îndelung, fără să intuiești cine și cum va bate la ușa sufletului tău.
Ceea ce apare miraculos în această întâlnire a celor ce-și povestesc – nu contează ce anume scot din “cutia” poveștilor, totul e extrem de interesant – este bucuria de a-și oferi gândurile, trăirile, sufletul chiar, unul celuilalt. Aici și acum povestea este doar vehiculul care face schimbul/ transferul de emoții și ființă, e „vântul” lin care duce dintr-o parte în alta “ semințele” bunei dispoziții.
Apoi, oamenii își povestesc și dintr-o acută nevoie terapeutică, din dorința de a „salubriza” lăuntrul. Povestea este un veritabil medicament pentru suflet, un „analgezic” mereu pregătit să-și facă treaba – fie și temporar – atunci când „furtunile” lăuntrice stau să devasteze și să dezechilibreze sufletul. Uneori, o poveste cu celălalt – poate mai experimentat, mai „tăvălit” prin încercări sau cu „lumina” înțelepciunii aprinsă – poate anestezia dureri și frământări din adânc de ființă, tocmai ca să-ți dea posibilitatea pregătirii exercițiului chirurgical. Da, oamenii își povestesc bucuriile și durerile pentru că simt în celălalt „medicul” de gardă pregătit să-i primească și să-i conducă în zone aseptice.
În plus, poveștile sunt adorabile și pentru că ne oferă plăcerea de a visa împreună. De unul singur, visurile sunt scurte, nocturne și firave, dar stârnite de poveștile la care suntem părtași, acestea luminează o cale, încurajează opțiuni și înzdrăvenesc conștiințe. De altfel, toți proștii știu să viseze noaptea și de unii singuri. Or, măreția visului constă tocmai în a aduce lângă tine pe cei care cred în tine și în visul tău. Iar a visa cu ochii deschiși, adică în deplină luciditate, e privilegiul omului inteligent, deloc îmbătat de visare, dar cu nebunia visului în el.
De altminteri, în visul neîmblânzit, găsești prin stăruință și soluțiile mult căutate. Este o cruntă limitare să credem că soluțiile stau ascunse doar în problemele vieții. Dimpotrivă! Într-un vis atent urmărit, credibil și împărtășit cu celălalt se ascunde de cele mai multe ori soluția cea mai viabilă și adevărată. Iar soluția e tot una cu împlinirea visului. Ba aș îndrăzni să afirm că acolo unde există un vis, există neîndoielnic și o soluție.
De fapt, oamenii nu pot trăi fără să viseze și să-și povestească unii altora „universurile” lăuntrice. De aceea, uneori, își imaginează povești, tocmai pentru că au nevoie de visuri.
Ovidiu Bârsan
