Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Simplitatea binelui

Acum douăzeci de ani lucram ca și taximetrist ca să mă întrețin. Când am ajuns la 2:30 AM, clădirea era acoperită în întuneric, cu excepția unei singure lumini la o fereastră de la parter.

În asemenea circumstanțe, mulți taximetriști ar claxona o dată sau de două ori, ar aștepta un minut și apoi ar pleca. Dar am văzut prea mulți oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Dacă nu mi se părea un pericol, întotdeauna mergeam la ușă. Deci, am mers și am bătut la ușă.

-Doar un minut, răspunse o voce firavă a unei persoane mai în vârstă. Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii. După o pauză lungă, ușa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani stătea în fața mea. Purta o rochie colorată și o pălărie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca și cum ar fi fost dintr-un film din anii ’40.

Lângă ea era o valiza mică. Apartamentul arăta ca și cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearșafuri. Nu găseai niciun ceas pe pereți, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Într-un colț era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticlă.

-Ați putea să îmi duceți bagajul până la mașină?, zise ea. Am dus valiza la mașină și apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braț și am mers încet spre mașină. A continuat să-mi mulțumească pentru amabilitatea mea.

-Nu e mare lucru, i-am zis eu. Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aș vrea ca mama mea să fie tratată.

-Oh, sunteți un băiat așa de bun!, zise ea.

Când am intrat în mașină, mi-a dat o adresă și apoi m-a întrebat:

-Ai putea să conduci prin centrul orașului?

-Nu este calea cea mai scurtă, am răspuns eu rapid.

-Oh, nu conteză, spuse ea. Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre azil…

M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteitori…

-Nu mi-a mai rămas nimeni din familie…, a continuat ea. Doctorul spune că nu mai am mult timp… În tăcere am căutat ceasul de taxare și l-am oprit.

-Pe ce rută ați vrea să merg?, am întrebat.

Pentru următoarele două ore am condus prin oraș. Mi-a aratat clădirea unde odata ea lucrase ca și operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea și soțul ei au locuit când erau proaspăt casătoriți. M-a dus în fața unui magazin cu mobilă care odată fusese o sală de bal unde obișnuia să meargă la dans pe vremea când era fată. Câteodată  mă ruga să opresc în fața unor clădiri sau colțuri de stradă și să stau cu ea acolo în întuneric, contemplând în tăcere.

Cum prima rază de soare s-a arătat la orizont, mi-a spus dintr-odată:

-Sunt obosită… Hai să mergem.

Am condus în tăcere spre adresa pe care mi-o dăduse. Era o clădire ieftină, ca și o casă mică, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiță. Doi oameni au venit spre taxi cum am și ajuns acolo. Erau atenți și concentrați aspura fiecărei mișcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul și am dus micuța valiză până la ușă . Femeia fusese deja așezată într-un scaun cu rotile.

-Cât vă datorez?, a întrebat ea, în timp ce-și căuta portmoneul.

-Nimic, am zis eu.

-Dar trebuie și tu să te întreții.

-Nu vă faceți griji…sunt și alți pasageri, am răspuns eu. Aproape fără să mă gândesc m-am aplecat și i-am dat o îmbrățișare. Ea m-a strâns cu putere.

-Ai făcut unei femei în vârstă un mic moment de bucurie, spuse ea. Mulțumesc!

I-am strâns mâna și apoi am plecat în lumina dimineții. În spatele meu, o ușă se închisese… Era ca și sunetul de încheiere a unei vieți…Nu am mai luat alți pasageri în tura aceea de lucru. Am condus pus pe gânduri…Pentru restul zilei de-abia mai puteam vorbi.

Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios sau peste unul care ar fi fost nerăbdător să-și termine tura? Ce-ar fi fost dacă aș fi refuzat să iau comanda sau doar să claxonez o dată și apoi să plec? Uitându-mă în urmă, nu cred că am făcut ceva mai important în decursul vieții. [1]

ADNOTĂRI întregitoare

        A face bine nu este un act de eroism. Nu este nici măcar o normă, o poruncă sau o sclivisită obligație. N-ai cum să poruncești cuiva să facă bine. Cel mult, îl poți sfătui cordial să aleagă partea binelui dintr-o confruntare acerbă și un melanj sofisticat între bine și rău întâlnite în peisajul mundan. Dar oricum ai alege, binele făptuit nu-ți ridică cota umană, nu te plasează în „galeria” făcătorilor de bine și nici măcar nu este un premiu prin care să-ți certifici că ești bun și tu la ceva.

Prea ne-am obișnuit să-i decorăm pe „magnificii” binelui. Acordăm cu nemiluita diplome de recunoștință până și celor care n-aveau niciun interes să facă bine, dar ce să mai faci dacă binele s-a agățat întâmplător de ei și dintr-o dată s-au pomenit făcători de bine? Am uitat repede sau poate n-am înțeles niciodată că orice lucru bun săvârșit n-are nevoie de premiile nimănui ca să subziste. El va cuceri sau va dezamăgi pe cei cărora le este adresat nu prin maniera aleasă în scopul promovării lui, adesea pioasă, emoționantă sau solemnă, ci mai mereu prin doza de sinceritate, omenie și discreție pe care o antrenează. Pot admite eleganța de a premia competitorii unui concurs sau de a întocmi clasamente în cazul competițiilor, dar mi se pare ridicol să ne concurăm în materie de bine. Cum să te concurezi și, apoi, să premiezi ceva firesc, natural, care ține de firea omului?

Cu toate acestea, suntem de-a dreptul vrăjiți de megalomania sau obsesia măririi cu care îmbrăcăm mai tot timpul binele făptuit, fără să ne mai pese ce stă în spatele brandului care vinde bine la tarabă tot soiul de abțibilduri și diplome de merit prin care este slăvită cauza binelui.

Da, sunt convins că ați înțeles bine ce doresc să subliniez aici. Nu este deloc dificil să constați, cu oarecare surprindere ce-i drept, că am ajuns la „performanța” de a face comerț cu binele. Din această comercializare, trebuie să iasă cel mai bine, obligatoriu pe profit, inițiatorul binelui, iar beneficiarul să aibă dare de mână în a plăti scump pentru intrarea în circuitul întortocheat al binefăcătorului.

Astăzi, ți se oferă șansa să beneficiezi de un bine cu valoare adăugată. Dacă refuzi cu obstinație să achiți taxa pe valoare adăugată acestui bine de vânzare, riști să-ți pui pofta-n cui, ești ocolit, driblat cu dibăcie, întrucât nu-i timp de pierdut câtă vreme există mușterii dispuși să plătească cu generozitate chiar și acczize pentru un așa-zis „mai bine”. Numai că orice impozitare a binelui făcut cuiva, îl golește de valoare, moralitate și onestitate pe orice pretins „iubitor” de bine sau chiar filantrop. Când filtrezi totul print-o mentalitate monetară, nu te mai gândești la sufletul omului, ci doar la profitul tău. Cea mai sigură victimă a unuia care scoate la vânzare binele este cel care-l creditează pe vânzător ca fiind de bună credință, fără a se gândi vreo clipă că acesta, în mai toate cazurile, simulează intențiile lui de bine sau mai degrabă le transformă rapid în titluri de valoare.

Însă, ce poți face dacă omul își dorește „binele” cu orice preț și în orice condiții? Nimic altceva decât să-i faci pe plac, dar nu înainte de a-i studia cu minuțiozitate indicatorii financiari care-l fac eligibil sau, dimpotrivă, ilicit pentru bine. De aici deducem că binele de vânzare nu-i pentru oricine și nu are cotă valorică oricând, decât atunci când simți în preajmă disperarea, foamea nepotolită și disponibilitatea spre aservire a celui care ar da orice și oricât pentru fărâma de „bine”. Aici nu mai încape vorba de cinste și onoare sau de curajul refuzului demn a „binelui” cotat  cu preț, dar nici de noblețe sufletească, întrucât prin toți porii ființei respiri calitatea de „ales”, de „misionar” și de „propovăduitor” înspre a servi cauza binelui, dar și de vândut întru totul „binelui” de care te-a învrednicit binefăcătorul. Cinstea aceasta de a fi cumpărător al „binelui” te fură dintru ale tale, mai ales din cumințenia și astâmpărul unei conștiințe neotrăvite, și le dă un imbold agresiv obrăzniciei și nesimțirii de a deveni tu însuți vânzător de „bine”. Abia acum realizezi ce înseamnă să fii după chipul și asemănarea celui care, oarecând, te-a momit victorios cu „viermele” coruperii binelui.

În astfel de condiții, nu este deloc dificil să constați că unii oameni au început să strângă bani, tot mai mulți bani, nu doar ca să le fie mai bine în viață, ci mai ales ca să poată cumpăra binele, cât mai mult bine. Însă, ceea ce se pierde prin comerțul cu bine este tocmai simplitatea binelui, în virtutea căreia acesta se dezvăluie ca fiind mereu dar, cadou sau ofrandă care vine dinspre binefăcător fără pretenții mercantile sau de negoț, ci pur și simplu din dorința de a aduce în tine un spor ființial, ba chiar cultural. Aici, nu trebuie neglijat nici faptul că printr-o binefacere primită în dar ești însetat la rându-ți să dăruiești binele mai departe. Cu alte cuvinte, binele este un dar și o dăruire, iar dacă nu este toate acestea, riscă să devină un mijloc de șantaj mai mult sau mai puțin politicos, o îndatorire înrobitoare sau chiar o uneltire împotriva propriei libertății.

De altminteri, a avea năravul sau obsesia binelui poate fi la un moment dat cel mai mare rău. Odată cu acestea, s-a dus pe apa sâmbetei orice pretenție a binelui la simplitate, prospețime, firesc sau sinceritate. Altfel spus, binele ca nărav este de fapt neputința de a vedea și de a înțelege simplitatea lui. Conform acestei simplități, binele făptuit este miracolul iubirii și putere de salt existențial.

Tocmai de aceea, fapta e bună numai dacă este sută la sută iubire, adică dacă e gratuită, dacă nu vrea să obțină ceva. A face bine înseamnă a iubi și nimic altceva…A fi creștin înseamnă a face binele numai prin iubire și pentru iubire: pentru a ajuta, pentru a împlini, pentru a vindeca. Omul trebuie să facă binele absolut liber, adică absolut gratuit, fără a obține nimic, nici măcar mântuirea. Adevăratul creștin este acela care face binele chiar dacă l-ar asigura toți arhanghelii din cer că nu se va mântui. El ar trebui să aibă puterea de a le spune arhanghelilor: «Terminați cu vorba! Fapta mea are de-a face numai cu Dumnezeu, cu oamenii și cu suferința lor. Ea nu are nimic de-a face cu mântuirea sau viața veșnică. Acelea sunt treaba lui Dumnezeu, nu treaba mea!»… A face binele înseamnă a fi împăcat chiar cu ideea că persoana iubită nu va afla niciodată de acest bine; ea înseamnă a nu fi afectat de lipsa răspunsului, ci a găsi mulțumire deplină în satisfacția de a fi ajutat persoana.[2]

Așadar, să ai curajul făptuirii binelui curat și simplu presupune, de fapt, să ai curajul iubirii fără recompensă și fără ostentație. Restul este o persiflare a binelui și o meschinărie sufletească.

Ovidiu Bârsan

[1] Poveste preluată de pe site-ul: https://www.unica.ro/o-batranica-facut-comanda-la-un-taxi-toiul-noptii-urmarea-te-va-emotiona-pana-la-lacrimi-217940, accesat în 5 martie 2019.

[2] George Remete, Leacuri contra evlaviei, Editura Paideia, București, 2018, p. 167-168.

Adaugă un comentariu

Ovidiu Bârsan

Arhivă

Categorii