Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Prostie exuberantă

Odată, demult, mă plimbam împreună cu tatăl meu când, la o cotitură, el se opri deodată.

După o clipă de tăcere, mă întrebă:
– În afară de ciripitul păsărelelor, mai auzi şi altceva?
Îmi ascuţii auzul şi, după câteva secunde, i-am răspuns:
– Aud zgomotul unei căruţe…
– Aşa este, spuse tatăl meu. Este o căruţă goală.
Îl întrebai:
– Cum de ştii că este o căruţă goală dacă încă nu o putem vedea?
Iar el îmi răspunse:
– E foarte uşor să ştii când o căruţă este goală, din cauza zgomotului. Cu cât este mai goală, cu atât face mai mare zgomot.
Astăzi, adult fiind, când văd o persoană care vorbeşte prea mult, întrerupând conversaţia celorlalţi, dovedindu-se inoportună și îngâmfată, lăudându-se cu ceea ce posedă (pe când în realitate nu are, de fapt, nimic), simţindu-se atotputernică şi dispreţuindu-i pe cei din jurul ei, încă mi se pare că mai aud vocea tatălui meu, spunând: Cu cât este mai goală căruţa, cu atât este mai puternic zgomotul pe care-l face.[1]

     ADNOTĂRI întregitoare

Ca să-l înțelegi, cât de cât, pe cel ce suferă de elitism zgomotos, precum și strădania lui de a duce cu orice preț această „suferință” pe cele mai înalte culmi, este nevoie de o minimă reflecție, dar și de o renunțare fermă la propriul orgoliu grobian care-ți acreditează autosuficiența, tocmai susținătoarea și, până la urmă, rațiunea de a fi a elitismului. În virtutea acestuia – eu pot, eu fac, eu dreg, eu îmi pot permite totul, nimeni nu-i ca mine, sau nimic nu scapă trecerii prin „sita” performanței dorite cu orice preț –  sunt tot atâtea încercări de a ne convinge că nimeni nu se poate pune cu știința și, mai ales, omnipotența celui care-și „predică” cu orice ocazie palmaresul.

Însă, acest gen de înțelegere a lucrurilor nu este nicidecum totul în viață. Evident, pe lângă acestă „măreție” a eului nostru, mai există ceva sau mai degrabă cineva. Există el sau ea, existăm noi sau ei. Da, ei, oamenii, semenii noștri. Fără ei, universul tău lăuntric, ar fi un deșert imens, locuit doar de gânduri aride ori păreri sterile, nicidecum de o iubire fecundă. Este adevărat că, uneori, îți vine să te rogi lui Dumnezeu din toată fibra ființei tale să te vindece de prea multă încredere în oameni, mai ales atunci când te-au mințit, te-au trădat sau te-au rănit. Însă, tocmai atunci când îi vorbești Celui de Sus de scârba ta, constați că aveai nevoie de minciuna și trădarea lor sau de rănile deschise în tine, ca să pricepi că sunt pe lume și oameni goi la suflet, dar plini de ei înșiși, oameni erudiți în a-ți face programe de viață și suficient de vocali în a-ți demonstra că, fără ei, ești, de fapt, un risipitor de viață. Dar, să ne intre bine în cap: orice rănire, ne vindecă de orice naivitate. În plus, orice sfătuire, oricât de erudită ar fi, dacă insistă zgomotos și tupeist să-și afirme primatul în viața noastră, este, de fapt, o prostie exuberantă.

Există aici o revoltă interioară a celui care nu vrea să-și scoată omenia pe tarabă spre vânzare clienților care nu știu s-o caute sau s-o găsească decât sub forma explicită de prezentare a chioșcarului. El ar vrea altceva: omenia să-i fie intuită dincolo de forme, gesturi ori paradă. Să-i vorbească omului de azi prin discreția și delicatețea ei. Când simți că oamenii nu-ți înțeleg maniera de a fi omenos, prețuind mai mult spectaculosul și populismul ei, înțelegi perfect de ce se vinde bine azi  crainicul priceput la un soi de gimnastică a cuvintelor. Vocabule stridente și zgomotoase, sunt preferate ca să asigure doar o oarecare sportivitate a discursului, fără să transmită un dram de consistență, recunoscută într-o minimală bunătate sufletească. Dar, unde-i multă vorbă este și multă sărăcie sufletească.  De aceea, câtă vreme vom căuta lucruri, oameni și împrejurări extraordinare, vom fi ai noștri, și atât. Dar, când vom căuta extraordinarul din oameni, din lucruri sau din împrejurări, vom fi bogați sufletește, întrucât ne vom umple cu trăirile lor, amintirile lor și iubirile lor, singurele care pot umple goluri din noi, de bună seamă cele imposibil de acoperit doar prin propria experiență de viață.

De altminteri, când plătești cu viața ta „polițele” păguboase și ruinante ale prostiei de a crede că este suficient să faci figurație și zgomot în viețile altora, nu-ți poți permite să fi atât de naiv încât să nu pui degetul pe rană. Durerea este mare în astfel de împrejurări și nu te poți preface că nu te doare, ba chiar mai mult arătându-te tuturor că mai ești și norma sănătății. Cu alte cuvinte, omului afectat de plăcerea „vocalizelor” până acolo încât le consideră demne de „scena” vieții,  îi place să se arate în „haine” sănătoase, să dea bine la „apelul” de zi cu zi, chiar dacă boala lui este un parazit pe ființa binelui. Ce mai contează atâta efort pentru un dram de bine, când totul vine de-a gata, dacă ști să parazitezi viclean în jurul tău prin măiestria vorbelor?

De bună seamă, ați intuit bine! Boala se vădește a fi ipocrizie, fățărnicie, fariseism, duplicitarism sau cum s-o mai numi prin sinonimie. Iar fățăria asta se dovedește a fi, printre altele, una dintre cele mai aplicate forme al prostiei exuberante, zgomotoase și expansive.

Acolo, în sufletul ipocritului, este multă viclenie, șiretlic și apetit pentru a edulcora (îndulci) o otravă cu care te va îmbăta fără regrete. Vei fi impresionat de el din prima. Vei ajunge chiar să-l stimezi și să-l ai ca reper existențial, drept cel care deține busola după care ești invitat să te orientezi. Otrava lui este zâmbetul perfid, laudele cu care te copleșește în public, dar care devin rapid „pastile” ironice sau batjocoritoare în cercul lui restrâns de adulatori. Unul ca acesta te face cu zâmbetul pe buze fară pic de rușine sau remușcări. În plus, va pune pe umerii tăi „credința” că totul în viață este lege, normă sau canon, ca să te poată controla mai bine, cu toate că-ți va repeta la nesfârșit că el, fariseul, îți vrea doar binele. O minciună sfruntată, dar care prinde de minune conștiințelor scrupuloase. În realitate, însă, este un figurant meschin, mizerabil în tot ceea ce face și spune, dar mai ales fără concordanță între gând, cuvânt și faptă. Lăuntrul lui este putred, igrasios și zoios din cauza lipsei de sinceritate, care, doar ea, ar putea deschide sufletul spre lumini vindecătoare.

De altfel, nu-i poți răbda la nesfârșit pe ipocriți și felul în care te prelucrează. Vine o vreme când trebuie să ieși la lumină și să judeci cu luciditate: ori „curvia” lor, ori înțelepciunea de a fi sincer și fidel unui singur adevăr, acela care te face liber. Și, într-adevăr, Adevărul este numai unul, fără plural.

În sfârșit, stăruie o interogație: cu ce înlăturăm sau înlocuim prostia exuberantă? Degeaba le-am avea pe toate: inteligența, cultura, istețimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele, dacă suntem răi, haini, mojici și vulgari, proști și nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei și inteligența și erudiția și supradoctoratele și toate congresele internaționale la care luăm parte și toate bursele pentru studii pe care le câștigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui și suplini nițică bunătate sufletească, nițică bunăvoință, toleranță, înțelegere. Nițică susținută bună cuviință. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă și rafinată, e un atribut de bază al ființei omenești și totodată un atribut al culturii.[2]

[1] Poveste preluată de pe site-ul http://dincolodeaparente.com/caruta-goala/, accesat la 18 ianuarie 2019.

[2] Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1998, p. 41.

Ovidiu Bârsan

Adaugă un comentariu

Ovidiu Bârsan

Arhivă

Categorii