A fost odată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici. Buburuza și licuriciul s-au îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că și-au dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o frunză, imanici invidioși…
Și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărți. Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți.
Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse. Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau daca ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră. Contează numai că licuriciul, singur și trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o.
Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se părea că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun farmec… Și cum se plimba el foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:
– Licuriciule, poate dacă ai străluci tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și s-ar întoarce la tine.
-Știi că ai dreptate?! i-a spus licuriciul. Eram așa de trist, încât am uitat să strălucesc![1]
ADNOTĂRI întregitoare
De cele mai multe ori, tristețiile, fricile (precum aceea de a fi uitat, respins, ridiculizat etc.) și panica de pe urma acestora ne copleșesc în așa masură încât ne fac să vedem pretutindeni riscuri de respingere socială și de neiubire. Uităm, de asemenea, cât de valoroși suntem și nu ne mai permitem să strălucim, ca atunci când aveam motive să o facem. De fapt, strălucim ori de câte ori zâmbim sau când îmbrățișăm, când iertăm, când visăm, când iubim, când lăcrimăm, când greșim sau chiar și atunci când pierdem. În plus, strălucim mereu, fiecare în felul nostru, doar că ne obișnuim cu asta și ni se pare că suntem banali. Dar, dacă nu mai avem valorizarea exterioară, dacă nu ne este satisfăcută nevoia de a fi utili, ne considerăm lipsiți de valoare. Uneori, durerile provocate de eșecuri, de nereușite, ne îmbracă într-o culoare lipsită de strălucire. Ne cufundăm în apatie, în victimizare, refuzând, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama, lumina caldă și duioasă a persoanelor dragi de lângă noi, cu care acestea ar putea să ne ajute să ne salvăm strălucirea.
Cu toate acestea, cum ar trebui să acționăm fără să suferim prea mult și fără să ne complacem în situația de oameni de mult apuși? De bună seamă, ocupându-ne susținut de noi înșine pentru a înlătura temeri terorizante și a zdruncina obiceiuri vădit limitative. Apoi, redevenim oameni cu potențial luminător și în măsura în care nu ne mai temem de eșec, nu mai depindem de succes și nu ne mai credem perfecți.
În decursul timpului, constatăm mai întâi că viața este o imensă provocare. O fi adevărată sau falsă această constatare? Da, această aserțiune poate fi și adevărată, dar în aceeași măsură la fel de falsă. Este, oare, cu putință ca noi să o înțelegem în acest fel paradoxal? Cum altfel ne-am putea explica greutățile, suferințele, durerile, lacrimile sau zâmbetele, eșecurile sau reușitele pe care le încercăm de-a lungul timpului, și care sunt realmente provocări pentru fiecare? Pur și simplu, confruntându-ne cu toate acestea, ne spunem mai mult sau mai puțin resemnați: „așa e viața, cu bune și cu rele”.
La o privire sumară, ca să nu zic superficială, a lucrurilor, să dai vina pe cineva sau ceva, inclusiv pe viață, pentru că-ți merge rău și nu mai dai de capăt este la ordinea zilei. Dar, oare de ce nu facem același lucru și cu aceeași convingere și când ne merge bine și toate stau sub zodia fericirii? Atunci nu mai există „vinovați”? De regulă, nu. Noi înșine ne premiem pentru reușitele de care am fost capabili și pe care credem că le-am construit după rețete proprii. Deduc de aici, că ne place la nebunie să fim eroii propriilor noastre vieți și mai puțin „grădinarii” ei. Apoi, când suntem la strâmtoare așteptăm salvatori, iar când am ajuns pe piscuri eliminăm orice minimă sugestie.
În astfel de condiții și cu asemenea atitudini polarizante, mai putem rămâne fermi convinși că doar viața ne provoacă? Cu timpul, realizăm că noi înșine o provocăm mai intens și mai frecvent prin modul nostru de a fi, prin felul nostru de a ne înțelege sau a ne detesta, prin dispoziția sau indispoziția noastră de a trăi în relație cu alții, prin convingerea că o lume bună sau rea stă ascunsă în noi înșine după ochiul, înțelepciunea, introspecția și curajul cu care o abordăm. Cu alte cuvinte, noi însumăm viața cu posibilitățiile ei în universul nostru lăuntric (sinele) și de aici o proiectăm în afară prin gesturi, atitudini, fapte, vorbe, sentimente, manifestări corporale etc. Cu cât sinele nostru e mai bine sondat și înțeles, cu atât vom găsi explicații mai mult sau mai puțin conturate despre felul în care ne trăim viața. De aici reiese limpede faptul că în mare parte noi provocăm și influențăm pozitivul sau negativul vieții, după starea dominantă a sinelui, și că sub asediul impulsurilor exterioare lui acesta poate reacționa în funcție de dominantele existente care pot fi la fel de bine puncte forte sau vulnerabilități.
De fapt, treptat, mi-am dat voie să înțeleg că în viața noastră cel mai mare meci îl avem de jucat cu noi înșine. Asta de bună seamă dacă nu intenționăm să ne pierdem vremea prin „campionate” de mâna a doua sau „meciuri” fără miză. Atunci, mi-am zis: câstigă meciul cu tine însuți și vei ști să devii un adevărat selecționer de valori. Din această dispută, constați din prima că cel mai mare dușman al omului în procesul schimbării este el însuși, după cum cel mai apropiat și fidel prieten îi este propria conștiință, în măsura refuzului ferm a acesteia de a fi aservită cuiva.
De altminteri, în viața unui om intervin, ce-i drept, multe schimbări. Uneori ții pasul cu ele, alteori nu. Însă, el, omul, oare are nevoie de schimbare? O poate realiza? Cum reușește să înceteze de a se mai detesta pentru ceea ce a fost ieri, trăind în armonie cu el însuși azi, aici și acum?
Înainte de toate, e bine de știut că schimbarea nu este o pleașcă picată din cer. Dimpotrivă, presupune cea mai serioasă muncă cu tine însuți, și nimic altceva. Să nu-ți dorești schimbarea, înseamnă să refuzi categoric evoluția ta spirituală și culturală, să te complaci într-o „băltoacă” existențială, ignorând posibilitatea unei explorări libere în largul „Mării”. Și totuși, aici, o întrebare nu mai are astâmpăr: cum ne putem schimba?
Fiind o chestiune personală, nu există rețete pentru asta. Fiecare își trăiește schimbarea diferit, după nevoile și visurile proprii. Cu toate acestea, există câteva lucruri, general valabile, care te aduc în pragul schimbării:
- Să recunoaștem că, pentru moment, lucrurile sunt așa cum sunt, și nu așa cum aș vrea eu să fie;
- În loc să-mi spun: „nu, nu este (am) nicio problemă” sau „nu, nu mi-e teamă, nu trebuie să-mi fie teamă”, este mai fertil să spui „da” la ceea ce există, din moment ce există;
- Schimbarea începe mai ușor acceptându-te cu toate problemele pe care le încerci. A te accepta cu bune și cu rele, nu înseamnă doar a te tolera, și deloc a te resemna sau a renunța la acțiune, ci a avea curajul să privești în față problema cu care te confrunți și a acționa ca atare;
- Apoi, ca să progresezi spre schimbare, este nevoie să te recunoști și să te accepți ca fiind imperfect. Nu vinovat, nu jalnic, ci imperfect. Pur și simplu. De fapt, nu, nu e deloc simplu, ci mai curând cumplit de greu și, mai ales, cu totul contrar reflexelor care, de atâția ani de zile, ne îndeamnă să ne prefacem că suntem mai frumoși, mai eficienți și mai inteligenți decât suntem în realitate.
- Fimalmente, să fii capabil să-ți recunoști mediocritatea, de care oricum cu toții dăm dovadă în anumite momente, dar fără să fii satisfăcut de ea, înseamnă deja să fii mai puțin mediocru. Cu alte cuvinte, înseamnă că ai început deja…să te schimbi.
Și totuși, dincolo de toate acrestea, să nu uitați niciodată să străluciți! Este dovada incontestabilă că în voi s-a lucrat schimbarea. Nu e imoral sau rușinos să strălucești, dar e păcat să ascunzi lumina sub obroc. (Evangelia după Matei 5, 15)
Ovidiu Bârsan
[1] Poveste preluată de pe site-ul: https://web.facebook.com/PovestiCuMorala/?epa=SEARCH_BOX, accesat la 1 iunie 2019
