Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Poveștile nu-s de doi bani

 

 

  Poveștile nu-s de doi bani – Pledoarie pentru povestea mea și a ta

Nu știu dacă este adevărată, dar povestea despre Franz Kafka (1883-1924) – scriitor evreu de limba germană – și micuța care și-a pierdut păpușa, este minunată. Se găsește într-un roman de Paul Auster, tradus sub titlul Nebunii în Brooklyn și pe care vi-l recomand cu mare drag. Întâmplarea de mai jos, dislocă de pe soclu un mit și o prejudecată, anume că poveștile sunt trăncăneli de doi bani. Unele, or fi. Nimic de zis. Însă, numai cele care poartă mireasma înțelepciunii nu fac risipă de cuvinte. Pentru ele pledez în cele ce urmează, dar și pentru a ne aminti că fiecare avem povestea noastră de viață, adesea ignorată sau frântă de uitare.

         Povestea spune că, într-o zi pe când mergea prin parcul în care își făcea zilnic plimbările, Franz Kafka a întâlnit o fetiță care plângea. Își pierduse păpușa și era tare dezolată.
– Păpușa ta a plecat într-o călătorie, spuse el.
 – De unde știi asta? întrebă fetița.
– Pentru că mi-a trimis o scrisoare, răspunse Kafka.
Copila nu prea părea convinsă.
 – Ai scrisoarea păpușii? îl întrebă ea.
  – Nu, îmi pare rău, răspunse scriitorul. Am uitat-o acasă, din greșeală, dar o voi aduce cu mine mâine.
 Așa că, și-au dat întâlnire a doua zi, în același loc. Pentru că nu avea, de fapt, nimic scris, el a scris o scrisoare pe care i-a citit-o fetiței a doua zi când s-au reîntâlnit.
 – Te rog nu plânge după mine, am plecat într-o excursie în jurul lumii. Îți voi mai scrie despre aventurile mele.
Acesta a fost începutul multor scrisori care au urmat. De fiecare dată când cei doi se întâlneau, Kafka îi citea fetiței aventurile imaginare prin care trecea mult iubita păpușă, iar fetița era consolată. Până la urmă, păpușa se căsătoreşte şi locuieşte cu soţul ei. De-acum fetiţei nu-i mai este dor de păpuşă. Kafka i-a vindecat nefericirea, oferindu-i povestea.

Intermezzo:

Atunci când cineva are privilegiul de a trăi în miezul unei povestiri, când are deschidere sufletească înspre absorția înțelepciunii ferecate în povești, suferințele acestei lumi nu-l mai pot atinge. Atenție, însă! N-am susținut în aserțiunea de mai sus faptul că povestea este „pilula” magică care ne scapă de suferințe. Nu aceasta este rolul ei. Dar pot scrie apăsat și fără echivoc că o poveste înțeleaptă este un pansament curativ pentru sufletul rănit și tulburat de vifornița vremurilor. Atâta vreme cât povestea se deapănă, realitatea, adeseori nemiloasă, își pierde consistența. Povestea frumoasă şi convingătoare i-a oferit copilului o altă lume, neconformă cu realitatea dureroasă experimentată, dar adevărată şi credibilă pentru lecția conform căreia o poveste poate schimba o lume. Da, o lume lăuntrică în care ne confruntăm cel mai des cu orgoliul de a fi prea însemnați, prea culți sau versați într-ale vieții ca să mai credem în povești.

Dar să nu uităm: Viața este în mare parte un mister, o vrajă și o visare, deci o poveste în care cu toții ne imaginăm că suntem Ilene Cosânzene și Feți Frumoși. Cine nu este de acord cu acest lucru, îndrăznesc să afirm că a ratat visul care naște întotdeauna povestea, dar și vraja, respectiv parfumul vieții, care dau consistență poveștii.

Mereu suntem invitați într-o poveste de viață, de iubire, de încercare sau de provocare a sinelui. Cât timp am înțeles că facem parte dintr-o poveste, durerea acestei lumi nu ne mai răpune, ba chiar o poți converti în „antibioticul” salvator cu efect bacteriostatic. Atunci când vă este cel mai greu în viață, rugați pe cineva să vă spună o poveste frumoasă sau amintiți-vă cea mai frumoasă poveste de viață sau de iubire pe care ați trăit-o la un moment dat. Lumea din voi începe să se schimbe, cel mai adesea, cu o poveste. Restul este literatură roz. Ce urmează apoi? Jocul destinului sau mai bine zis lucrarea Providenței.

În viața fiecărui om există povești care l-au ridicat din neputință și limitare sau, dimpotrivă, l-au îmbrâncit pe un „derdeluș” fără direcție precisă. Cu toate acestea, fără povești ne-am plictisi de noi, de ceilalți, de viață și de vis. Până la urmă, Viața este o poveste cu și despre noi, dar Iubirea este întotdeauna povestea altuia care bate, cucerește sau întregește povestea noastră și ne răpește în lumea ei. Romeo și Julieta, din tragedia lui Shakespeare, impresionează tocmai prin această miraculoasă înțelegere a iubirii ca element fundamental și deloc impus al storytelling-ului. De aceea, cea mai frumoasă poveste din lume este povestea de dragoste. Doar ea poate fi introdusă prin cuvintele: A fost odată ca niciodată… și doar ea are un final la care ar fi bine să visăm fără rețineri: …și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. De fapt, o poveste de dragoste adevărată nu are final. Ea există în trăire, apoi în amintire și, veșnic, în inima celor care iubesc.

         Când întâlnirile lor au ajuns la sfârșit, Kafka i-a adus fetiței o păpușă. Aceasta arăta, evident, diferit față de cea originală. Scrisoarea cu care a venit însoțită explica: Călătoriile mele m-au schimbat. Mulți ani mai târziu, fetița, fiind acum o femeie adultă, a găsit în această păpușă un bilețel pe care scria: Tot ceea ce iubești vei pierde până la urmă. Dar în final, iubirea se va întoarce sub o altă formă.[1]

Ovidiu Bârsan

[1] Povestea este preluată de pe site-ul               https://web.facebook.com/nicolae.sincan.7, accesat la 10 ianuarie 2019.

Adaugă un comentariu

Ovidiu Bârsan

Arhivă

Categorii