Am aflat devreme că a fi un om educat înseamnă, printre alte, a ști care-ți este locul, străduindu-te, pe cât este cu putință, să nu dai igoranței de lucru în această privință. A-ți cunoaște locul nu este nici pe departe totuna cu a sta cuminte în banca ta, impasibil, indolent și pe deasupra debranșat de la mai tot ce gravitează în jurul tău. Dimpotrivă, un om la locul lui este cel care înțelege că începe să fie de-adevăratelea când acceptă că tot ce face îl reprezintă, dar nu uită nici de faptul că felul de a fi al omului e alcătuit în bună parte din ceea ce crede despre sine și nu e adevărat și din ceea ce nu crede și e adevărat.[1]
Acest înțeles al lucrurilor ne scapă adesea celor mai mulți dintre noi. Avem, în ce ne privește, fie o imagine idilică și idealizantă cu te miri ce pretenții de pricepuți în toate și, pe deasupra, demni de a fi peste tot prezențe mesianice, fie o hărnicie tâmpă de a nu crede că posibilul și adecvarea sunt și pentru alții tușe biografice. Cu alte cuvinte, și alții pot fi corespunzători la fel de bine sau chiar mai bine, deși, poate la prima vedere, nu dau impresia. De regulă, omul care își cunoaște locul, nu va prezenta un „doctorat” în pricepere, bunătate sau sârguință de prestigiu. Ce ar putea fi mai stupid, caraghios sau lipsit de haz decât să se ia la întrecere cu ceilalți în talente sau demonstrații pilduitoare?
Pricepem acum de ce o bună educație este susținută de o reală maturitate și armonioasă construcție de sine. Dar cum să-ți asiguri acest reglaj al bunei educații? Mai întâi, înțelegând că procesul maturizării omului nu este neapărat legat de vârstă, deși poate avea evidențieri notabile la anumite vârste. Cu adevărat maturitatea fiecăruia dintre noi prinde contur atunci când începi să te dezveți de năravuri, apucături, de ieșiri și intrări nepotrivite, într-un cuvânt de tine, deși după o astfel de experiență poți susține că maturul e un manuscris plin de corecturi.[2] În plus, omul este singura ființă care se construiește, se face pe sine, prin alegerile sale. Poți alege să treci prin viață ca un ghem de amintiri și obiceiuri, unul care crește pe măsură ce înaintezi în vârstă, dar la care nu ai contribuit prea mult, ci e mai degrabă alcătuit din lucruri care ți s-au întâmplat sau la care ai asistat pentru că așa au decis alții. Sau poți să alegi să te construiești pe tine însuți în mod conștient, așa cum te taie capul, asumându-ți neliniștea pe care ți-o provoacă incertitudinea asta, ucigătoare uneori, cu privire la rezultatele alegerilor tale.[3] Acum, întâlnirea cu un bun pedagog, mentor sau „antrenor” de suflete este definitorie.
Firește, educația nu-ți furnizează certitudini, dar câteva valori universale și adevăruri etern umane cu siguranță le sădește în „brazda” sufletului. Mă gândesc aici la triada valorilor clasice, alcătuită din bine ca valoare morală, din adevăr ca valoare teologică și filozofică deopotrivă, și din frumos ca valoare estetică. Toate la un loc și atent semănate în suflet ne conving că educăm și pentru a forma și transforma, pentru a crea bune deprinderi, pentru a stimula înclinația nativă a tânărului spre virtute. O educație rotundă înseamnă și o formare de caractere, de oameni deplini, de oameni responsabili, de oameni vii, „simfonici”.[4] Orice neglijență a educării și formării de sine atrage consecințe greu de gestionat. De bună seamă, le vom percepe dacă avem simțul ridicolului și conștiința rușinii.
Având în vedere faptul că bietul om cu greu mai suportă să fie învățat în cele ale comportamentului și caracterului, dovedind o hipersensibilitate când vine vorba de defecte, și eliminând orice disponibilitate pentru recuperarea verticalității, dar plătind cu timp și sume consistente tot felul de programe cu profil motivațional și de orientare în viață, n-ar fi deloc benefic să uităm că neșcolirea și needucarea sunt boli ale sufletului, pentru că din pricina lor se întâmplă atâtea și atâtea rele… Fără învățătură (n.n. oamenii) vor fi ca animalele, care sunt lipsite de cuget. Omul, care a fost înzestrat cu cuget, trebuie să fie și înțelept, așa cum l-a făcut dintru început Dumnezeu. Fără înțelepciune el este o piatră prețioasă afundată în mocirlă, este o corabie fără cârmă și fără echipaj, care înaintează pe marea vieții necârmuită, la întâmplare. De aceea un înțelept a spus: «Omul neșcolit privește, dar nu vede.» I se pare că vede, dar este orb, fiindcă nu are cunoaștere…[5]
Prin urmare, pentru toate aceste conștientizări: Vivant parentibus! Apoi, realizând că acei dintre noi care șlefuiesc „diamantul” educației sunt cei mai râvniți „bijutieri” de suflete, vom scrie și pentru ei: Vivant professores! Iar azi, când școlile sunt trecute prin diferite scenarii de activitate, incerte și greu asimilabile, cu toții suntem invitați să protejăm cu maximă responsabilitate „flacăra” educației și a cunoașterii. Ea nu poate fi stinsă de nimic altceva decât de „vântul” ignoranței și al nesăbuinței noastre. Împotriva oricărei amenințări: Vivat academia!
[1] Alexandru Dragomir, O teză de doctorat la Dumnezeu. Exerciții de gândire, Antologie, prefață și cronologie de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, București, 2016, p. 210.
[2] Ibidem, p. 215.
[3] Laurențiu Staicu, Socrate în blugi sau flosofia pentru adolescenți, Editura Trei, București, 2020, pp. 235-236.
[4] Andrei Pleșu, „Despre educație”, în volumul Dialoguri de duminică: o introducere în categoriile vieții, Editura Humanitas, București, 2015, p. 222.
[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții , Editura Egumenița, București, 2007, p. 129.
