În viață există preocupări de a primi exuberant sau de a respinge disprețuitor oamenii care ne ies în cale. Criteriile de selecție sunt dintre cele mai diverse: de la nevoi proprii și urgente care se pretind serios luate în seamă, la interese personale care așteaptă luxul împlinirii, și până la notorietatea sau puterea de influență a celor cu care te înconjuri. La prima vedere, această constatare pare banală. Însă, atunci când suntem în postura de electori, de fapt exersăm trăiri similare închiderilor și deschiderilor sufletești. Refuzul constant a celui de lângă tine potențează o limitare și o închidere a reflexului natural de a ne pune în relație, iar acceptarea semenului în viața noastră este aidoma acceptării a ceva din noi. A fi persoană înseamnă a fi în dialog cu cei de lângă tine. Omul care se depersonalizează nu mai dialoghează cu cei din jur. Își este suficient sieși. Se atomizează. Își pierde unitatea ființială. Devine o monadă închisă…Ceea ce cântărește și are relevanță în lumea de dincolo sunt relațiile de generozitate, sensibilitate și atenție pe care omul le are cu semenii săi în lumea aceasta. Așa ne privește Dumnezeu.[1] De fapt, mai există încă suflete pe care ne temem să le sondăm și implicit să le deschidem spre relaționare. Ele, treptat, devin asemeni zidurilor.
În fața unui suflet inimos zâmbești nestingherit sau lăcrimezi fără jenă. Ba chiar poți face o reverență sau poți oferi o îmbrățișare. În schimb, când te întâlnești cu un suflet-zid este posibilă perplexitatea, înfiorarea sau înstrăinarea. Te descoperi neputincios, copleșit de impermeabilitatea conduitei ferecatului în propriul sine și de-a dreptul obnubilat din pricina imposibilei comuniuni. Oricine am fi: om cu inimă cuprinzătoare, zid delimitativ și depreciativ sau „zidul” inimii, atunci când Lumina Celui de Sus ne învăluie, inima se preface în Templu, zidul devine Catapeteasmă, iar „zidul” dimprejurul inimii se spulberă. Iar atunci când se mistuie „zidul” obturant, îmbrățișarea ține mai mult, dar și inima simte mai profund, iar sărutul nu este spre vânzare.
De aceea, devine limpede faptul că, în viață fiind, ne avem unii pe alții mai înainte de orice altceva, cu toate că mentalitatea reducționistă per ipsum rămâne dominanta. Cu toate acestea, fiecare am putea face mai mult în direcția apropierii sufletești între noi. La modul concret, cred că n-ar fi de folos să știm doar că existăm printre alții, ci strădaniile noastre ar putea fi îndreptate înspre a ne ajuta să ne vedem cu atenție unii pe alții, să ne vorbim fără sudalme, să ne bucurăm nefățarnic, să lucrăm cu neputințele, să visăm împreună, să (re)învățăm să fim, etc. Toate acestea și pentru că ne dorim iertarea din nesăbuința de a ridica ziduri, în loc de a deschide inimi, de a falsifica sentimente, în loc de a avea curajul să ne trăim onest atât neputințele cât și bucuriile. Cu ce am devenit mai buni, sub trâmbițata noastră generozitate, dacă tot noi distrugem, cu o meschină paranoia a îndreptățirii de sine, toate formele de dialog civilizat? Presupun că n-am greși foarte tare dacă, măcar din când în când, ne-ar copleși mila de noi înșine.[2]
Da, vrem să avem oameni în preajma noastră, întrucât știm de acum ce înseamnă să nu ai om cu tine, lângă tine, pentru tine și tu pentru el. Deja am trăit destul individualist și gregar. Apoi, dintr-odată ne-am trezit singuri, deși eram prezenți în mulțime, am devenit suspicioși, deși am avut probe ale sincerității printre cei cu care am interacționat, ne-am declarat autosuficienți, deși i-am întâlnit și pe cei care ne-au spus că nu există suficiențe în materie de viață.
Firește, cu Dumnezeu în ruga noastră smerită, putem să-i aducem în sufletul nostru pe cei care îi dorim aproape. De fapt, acest lucru nu este tot ce ne dorim. Avem de la Hristos o provocare mult mai înaltă. Treptat, aceasta ni se va limpezi și odată cu ea și înțelesul cuvântului din Evanghelie: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi. (Evanghelia după Ioan 15, 13) Dar când și cum împlinim această iubire? Dacă cineva aude o vorbă rea, supărătoare și, deși poate să spună și el una la fel, se luptă să n-o spună sau, dacă e disprețuit și suportă fără să plătească cu aceeași monedă, unul ca acesta își pune sufletul pentru semenul său.[3] Aici, nu mai este loc de ură și invidie, dar nici de incapacitatea de a recunoaște că nu prin răutăți și „aranjamente” devenim vizibili și stăpâni pe situații. De fapt, a-l „aranja” pe cineva, înseamnă mai mereu a-L deranja pe Dumnezeu prin nesăbuința ta. Ce vom culege? Poate zâmbete perfide, voci la unison cu ticăloșiile noastre, încurajări spre mazilirea celui de lângă noi, etc. Dar răutatea i-a îndepărtat pe oameni de Dumnezeu și i-a dezbinat între ei. Trebuie să fugim valvârtej de ea și să urmăm virtutea care duce la Dumnezeu și ne reunește unii cu alții. Definiția virtuții și a filozofiei: nefățărnicie și înțelegere.[4]Cândva, probabil, vom înțelege mai mult din Evanghelie și atunci (ne) vom face mai mult bine.
De altminteri, prin toate aceste diminuări sufletești riscăm să ne blocăm în prejudecăți, regii și conspirații total neinspirate, uitând de faptul că sufletele noastre simt prejudiciul, înțeleg riscul risipirii și se conectează liber la rețeaua trăirilor și a provocărilor cotidiene, deși miza ideologiilor contemporane – de tip neomarxism cultural, revoluție sexuală cu al ei transgenderism și LGBT purtător de flamură în culorile curcubeului, sau chiar progresism neoliberal – este debranșarea omului de spiritualitate, mai ales de cea creștină, și deposedarea lui de orice indiciu al nemuririi. Marea promisiune a timpului nostru este că libertatea și satisfacția sexuală fără limite ne vor pava drumul spre fericire. Fă tot ce vrei ca să ai și mai multă distracție, plăcere, fericire și stare de bine…O ideologie care îi promite omului libertate fără limite în a se redefini și a obține recompense peste recompense îl prăvălește în țara pustie a egocentrismului, îl dă pe mâna tiraniei poftelor sale neîmblânzite…(n.n. Dar prea repede uităm că) libertatea interioară este un bun extraordinar, care poate fi obținut doar prin practicarea virtuțiilor, mai ales a voinței fără ezitare de a face binele. Omul se naște egoist prin excelență, așa că trebuie să i se cultive virtuțile. Acest lucru cere experiența unei acceptări pline de iubire, cere exemple de urmat și îndrumare, cunoștință și cunoaștere de sine… Dacă acest lucru nu se întâmplă, omul își va folosi abilitățile pentru a obține bani, sex și putere. Acestea trei lucrează în echipă și își deschid reciproc ușa.[5] De aceea, nu prezențele ariviste sau orgoliile atent ornamentate, care țin isonul ideologiilor, pentru a fi apoi tag-uite și share-uite, ar fi miraculoase, ci unirea noastră în spiritul creștin al bunătății și al bucuriei exact de acolo de unde se situează fiecare. Dar pentru această comuniune, sufletul omului are înalta calificare.
[1] Episcopul Ignatie, Maladia ideologiei și terapia Adevărului, Editura Horeb, Huși, 2020, pp. 73 și 76.
[2] Teodor Baconschi, Efectul de lupă: câteva priviri asupra culturii contemporane, Editura Polirom, Iași, 2020, p. 45.
[3] Avva Pimen, în Patericul sau Apoftegmele părinților din pustiu, traducere, introducere și prezentări de Cristian Bădiliță, Ediția a II-a revăzută, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 286.
[4] Avva Isidor Pelusiotul, în Patericul sau Apoftegmele părinților din pustiu…, p. 175.
[5] Gabriele Kuby, Revoluția sexuală globală:distrugerea libertății în numele libertății, Ediția a II-a revizuită și adăugită, traducere din limba engleză de Monica Stinghe, Editura Sapientia, Iași, 2019, pp. 444-446.
