În viața unui om intervin multe schimbări. Uneori, mergi în pas cu ele, alteori nu. Dar, el, omul, are nevoie de schimbare? O poate realiza? Cum reușește să înceteze de a mai fi cine era ieri, transformându-se în cine este azi?
Înainte de toate, este bine de știut că schimbarea nu este o pleașcă picată din cer. Nu ți-o oferă nimeni de-a gata în „meniul” vieții. Dimpotrivă, presupune cea mai serioasă muncă cu tine însuți. Trebuie să te cunoști. Dacă aceasta nu-ți slujește să descoperi adevărul, cel puțin îți slujește ca regulă de viață și nu este altceva mai bun de-atât.[1]Cu toate acestea, există felurite invitații la schimbare în diferite etape ale vieții omului.
Din perspectiva lui Dumnezeu, invitația la schimbare adresată omului se numește pocăință. Astfel, Dumnezeu trecând cu vederea veacurile neștiinței, vestește acum oamenilor ca toți de pretutindeni să se pocăiască… (Faptele Apostolilor 17, 30), iar prin profetul Său, iată ce zice Domnul Dumnezeu: Pocăiți-vă și vă întoarceți de la toate nelegiuirile voastre, ca necredința să nu vă fie piedică. Lepădați de la voi toate păcatele voastre cu care ați greșit și vă faceți o inimă nouă și un duh nou. Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceți-vă, deci, și trăiți! (Iezechiel 18, 30-32) Este evident faptul că o inimă nouă și un duh nou nu putem avea decât admițând și exersând pocăința. Însă, ce presupune acest exercițiu spiritual, de data aceasta, avându-l pe om drept protagonist?
Vechii greci aduc în discuție doi termeni fundamentali când vine vorba despre pocăință: substantivul metanoia (μετάνοια) și verbul metanoeo (μετανοέω)[2]. Primul termen face referire la pocăință ca la un exercițiu de schimbare a sentimentelor omenești, de regret pentru răul de care ai fost capabil, dar și de preocuparea pentru îndreptarea lui, chiar cu riscul asumării unei penitențe. Devine din ce în ce mai limpede că avem de-a face cu un exercițiu spiritual de profunzime care antrenează în schimbarea omului multe resurse sufletești, de la simțămintele lăuntrice (adică o bună și atentă gestionare a emoțiilor pozitive și negative care ne asaltează spațiul intrapsihic), până la îndreptarea și eliberarea rațiunii de sub pulsiunile pătimașe ale părții pasionale și instinctuale din om pentru a putea să fie străjerul veghetor și apărător de la poarta inimii sau a sufletului cercetate îndelung de răul deghizat în neprihănita bună intenție și corectitudine care iau în primire voința dornică de afirmare și de ieșire de sub tutela sau protecția rațiunii.
Al doilea cuvânt pus în slujba înțelegerii pocăinței este verbul metanoeo (μετανοέω). Sensul lui dezvăluie că omul, în dorința lui de îndreptare și de schimbare, este invitat, de fapt, să-și schimbe judecata, felul de a raționa, opiniile și ideile. Să reflecteze mai profund asupra sensurilor, înțelesurilor și rațiunilor din lucruri și oameni. Cu alte cuvinte, omului i se propune o ieșire de sub zodia răului printr-o salvare a gândirii sau a puterii de judecată din risipirea pe deșertăciuni. De aceea, a-ți reveni din risipirea pe rele este totuna cu acel evanghelic venindu-și în sine al fiului rătăcitor. Este vorba despre momentul reașezării omului într-o relație armonioasă cu sinele eliberat de corsetul patimilor, iar eliberarea a devenit o posibilitate abia atunci când puterea de judecată a făcut saltul din „țarcul” viciilor sau a obiceiurilor rele.
Aceleași înțelesuri ale schimbării le supune atenției noastre și Creștinismul prin acel explicit îndemn hristic: Pocăiți-vă, (Metanoeite – Μετανοεῖτε) căci s-a apropiat împărăția cerurilor. (Μatei 4, 17) De altfel, tot sufletul ce și-a pierdut pacea dator este să se pocăiască, și Domnul îi iartă greșelile, și va fi atunci bucurie sufletului și pace. Și nu trebuie alte mărturii, ci Însuși Duhul poartă mărturie că păcatele sunt iertate. Iată semnul iertării păcatelor: dacă ai urât păcatul, iată Domnul a iertat păcatele tale.[3]
Pe de altă parte, să nu-ți dorești schimbarea, înseamnă să refuzi categoric devenirea ta spirituală și culturală, să te complaci într-o „băltoacă” existențială, refuzând explorarea liberă, incitantă și deloc comodă în largul „Mării”.
Și totuși, la modul concret, cum am putea să realizăm schimbarea? Fiind o chestiune cu abordare personală, nu există rețete de prescris pentru acest lucru. Fiecare își trăiește schimbarea diferit, după nevoile și angajamentele proprii. Cu toate acestea, există câteva lucruri, general valabile, care te aduc în pragul schimbării:
1. Să recunoaștem că, pentru moment, lucrurile sunt așa cum sunt, și nu cum aș vrea eu să fie. Idealismul, în acest moment, te situează în afara realității.
2. În loc să-mi spun: „nu, nu este/am nicio problemă” sau „nu, nu mi-e teamă, nu trebuie să-mi fie teamă”, este mai fertil să spui „da” la ceea ce există, din moment ce există;
3. Schimbarea începe mai ușor acceptându-te cu toate problemele și metehnele pe care le încerci. A te accepta cu bune și cu rele, nu înseamnă doar a te tolera, și deloc a te resemna sau a renunța la acțiune, ci a avea curajul să privești în față problema cu care te confrunți și a acționa ca atare;
4. De altminteri, ca să progresezi pe calea schimbării, este nevoie să te recunoști și să te accepți ca fiind imperfect. Nu vinovat, nu jalnic, ci imperfect. Pur și simplu. De fapt, nu este deloc simplu, ci mai curând cumplit de greu și, mai ales, cu totul contrar reflexelor care de atâția ani de zile ne îndeamnă să ne prefacem că suntem mai frumoși, mai eficienți și mai inteligenți decât suntem în realitate;
5. Să fii în stare să îți recunoști mediocritatea – de care oricum cu toții dăm dovadă în anumite momente – fără să fii satisfăcut de ea, înseamnă deja să fii mai puțin mediocru, înseamnă că ai început deja să te schimbi;
6. Finalmente, nu uita să-i spui și lui Dumnezeu ce vrei
de la tine, iar ulterior ce vrei de la El. Ai nevoie să crezi, să ierți, să
speri și să iubești, dacă-ți dorești schimbarea. Doar împreună cu El poți
învăța toate acestea.
[1] Blaise Pascal, Cugetări, traducere de Nicolae Spiridon, introducere de T.S. Eliot, Editura Antet, București, 2013, p. 32.
[2] A. Bailly, Dictionaire Grec-Française, édition revu par L. Séchan et P. Chantraine, L’Edition Hachette, Paris, 2000, p. 1263.
[3] Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ediția a II-a revăzută, Editura Accent Print, Suceava, 2013, p. 359.
