Îngeri fără cer
Doi prieteni mergeau prin deşert. La un moment dat, cei doi au început să se certe, şi unul dintre ei l-a lovit pe celălalt peste faţă. Cel care a fost lovit s-a simţit rănit, dar fără să spună nimic, a scris pe nisip: „Astăzi cel mai bun prieten m-a lovit peste faţă.”
Cei doi şi-au continuat drumul până au dat de o oază de apă şi s-au decis să facă o baie. Cel care mai devreme a fost lovit, acum a rămas prins în noroi şi era pe punctul de a se îneca, dar prietenul său a venit imediat şi l-a salvat. După ce şi-a revenit, băiatul a scris pe o piatră: „Astăzi prietenul meu mi-a salvat viaţa.”
Cel care l-a lovit şi apoi i-a salvat viaţa prietenului său, l-a întrebat pe acesta: „După ce te-am lovit, ai scris în nisip, iar acum scrii în piatră? De ce?”
Celălalt i-a răspuns prietenului său: „Când cineva ne răneşte ar trebui să scriem doar pe nisip unde vântul iertării poate şterge totul. Dar, atunci când cineva face ceva bun pentru noi, ar trebui să gravăm acest lucru în piatră pentru ca nimic să nu poată şterge acest lucru. (Apa vieții. 300 istorioare cu tâlc duhovnicesc, Editura Sophia, București, 2014, p. 185)
ADNOTĂRI prietenești
Când ai o zi furioasă caută în inimă și vei găsi negreșit o amintire plăcută, o dâră de lumină sau o prietenie care ți-a „scrijelit” inima vindecător. Ele pot fi ca roua dimineții, aducătoare de prospețime sau precum ploaia de vară, risipitoare de arșiță.
În esență, fiecare căutăm vindecare. Da, vindecare de noi înșine, vindecare de alții, de prieteni care te-au trădat cu rânjet și seninătate sau de dușmani care te-au elogiat cu ipocrite superlative. Dar convingerea mea este aceea că poate fi cu adevărat vindecător sau salvator al lăuntrului doar cel ce a gustat puțin din „otrava” durerii sau din iubirea „oțetită” a celor ce ne pregătesc crucile.
Când ai veninul morții spirituale în tine și ești conștient de ravagiile și intoxicarea cu care te-a servit, te-ai „vaccina” cu viața. Constați, atunci, că de unul singur n-o poți face. Ai absolută nevoie de cineva care să-ți administreze o „perfuzie” revitalizantă și curativă. Orice încercare de unul singur în perfuzare, comportă riscul unor „hematoame” cu grad înalt de periculozitate în sfera psiho-somaticului afectat. Dacă-l găsești pe cel dispus să te ajute sau dacă te găsește el pe tine, întâlnirea poate fi vindecătoare și refresh-ul existențial se produce.
De bună seamă, nu cazuistica sau filozofarea rezolvă astfel de situații. Când ești la pământ, prăbușit în deznădejde, cu răul morții în tine și pregătit să-ți fure și ultima respirație a vieții sănătoase, n-ai nevoie de teorii salubrizante și învinovățiri atent evidențiate. De asemenea, fiind controlat lăuntric de disperare și disprețul de sine – cele două amante ale morții spirituale – nu vrei în preajma ta moraliști supercalificați. Atunci, în momentele funeste, fatale sau triste, ai nevoie de cineva care să te iubească, indiferent cât teren a câștigat moartea în tine.
Cu siguranță, când ești mort sufletește, vei găsi la un moment dat în tine ecoul unei vechi dorințe, aceea de a fi iubit. Dacă nu vei anula, prin orgoliu și fatalism, glasul din tine care strigă după iubire, există toate șansele unei învieri. Iar eu cred în miracolul învierii adus și de o prietenie care sondează recuperator după viața din tine. Firește, este PRIETENIA care, în mod discret, se aventurează cu tine în disperarea ta, dar fără a locui acolo, ci doar pentru a deschide în sufletul tău fereastra pe care să pătrundă adierea ușoară a iubirii prietenești. Ea are forța de a alunga vântul rece al îndoielii din tine, convertind disprețul pe care ți-l porți în binecuvântată împăcare cu tine.
Desigur, uneori trebuie să mori ca să te poți salva din moarte. Adică, să mori unui trecut care te bântuie răscolitor, unui rău care te domină înrobitor sau unui viitor fantasmagoric în care crezi obsesiv. Însă, orice frică a morții se spulberă atunci când cineva te duce de mână, prietenește, prin această vale a plângerii.
De aceea, „prietenia, cel mai liber sentiment uman, este o continuare a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa oamenilor. Prietenii ne arată lumina când vedem întunericul, ne zâmbesc când toţi în jur se încruntă, ne mângâie capul şi ne sărută fruntea. Ne oferă batista, ne șterg lacrimile cu dosul palmei, ne invită la dans. Prietenii te acceptă precum soarele, oceanul, luna, arborii, pământul. Omule, fii fericit că eşti!
Bucuria omului este Omul. Oamenii se caută unul pe celălalt pentru a comunica, pentru a-și deschide sufletele, pentru a suspina și a se bucura împreună, pentru a fi în comuniune. Într-o relație de prietenie fiecare primeşte sau dăruieşte câte ceva, uneori mult, alteori puțin. Fiecare om este unic şi frumos. Prietenii nu întreabă, ci aşteaptă şi cred în acea lumină din noi. Şi primesc răspunsul, căci înţelegerea vine de la sine. Învaţă, iartă şi acceptă omenescul, onestitatea, naturaleţea celuilalt. Inima deschisă dăinuie. Prietenia iubeşte fără condiţii, vorbeşte fără intenţii, dăruieşte fără motive şi ţine la cineva fără explicaţii.
Când culegi roadele prieteniei și le așezi la păstrare? Atunci când nu mai este nevoie să ne spunem nimic, ci doar să ne bucurăm că suntem. Chiar şi în tăcere, dialogul inimilor nu are nevoie de condiţii, ci doar de bucuria de a dărui, de a împărtăşi. Prietenia se construieşte încetul cu încetul, cărămidă cu cărămidă, din soare şi ploi ale inimii, din bucăţele de timp petrecute împreună.
Ne este sete să fim ascultați, ne este sete să fim iubiți. Prietenia, dragostea nu îmbătrânesc. Ele înseamnă credință, sprijin, înțelegere, mângâiere. Prietenii sunt curcubeul de după ploaie. Inimile vibrează la unison. Prietenia nu se sfârșește când nu mai ai ce împărți, ci abia atunci începe.” ( Hrisostom Filipescu, Puține lacrimi, multă iubire, Editura PIM, Iași, 2016, p. 159-161)
De altminteri, există trei prilejuri favorabile de a te cunoaște pe tine însuți: prietenia și felul în care o dăruiești, iubirea și felul în care o înțelegi, iar, finalmente, cumpăna și maniera de a o gestiona. Peste toate, însă, prietenia autentică este o „transfuzie” de viață proaspătă în celălalt, o „disecție” a sufletului pietrificat și fără lumina speranței, dar și „anesteziantul” cu potențe curative a durerilor din noi. Cu alte cuvinte, un prieten sincer te vindecă de autosuficiențe, de conforturi limitative și mai ales de prea mult sine.
N-aș vrea să idealizez prietenia, blocându-ne în idei mărețe, dar fără acoperire lăuntrică. Nici nu am pasiuni oarbe pentru o dulceagă și evlavioasă înțelegere a acesteia. Dar, mi se pare cuviincios și întregitor să vă mărturisesc că în orice prietenie atent construită apar și breșe ale neputinței noastre de a trăi mereu intensitatea dăruirii și a iubirii. Nu poți fi mereu la înălțime în ochii celuilalt. Uneori greșești, acuzi, jignești, te crezi mai mult decât ești, înlături vraja iubirii, tragi cortina și pleci. Ce rămâne după tine nu te mai interesează. Poate un suflet bântuit de tristeți, poate ochi scăldați în lacrimi amare, poate un chip fără zâmbetul solar sau poate brațe fără mirajul îmbrățișării.
Prin urmare, fără a fi un fatalist, este bine de știut: oricât de buni prieteni ar fi doi oameni, tot va veni odată vremea ca unul dintre ei să greșească, iar celălalt trebuie să aibă puterea de a-l ierta…pentru că este prietenul lui. În plus, toți oamenii au prieteni, dar nu toți oamenii trăiesc cu adevărat prietenia.
S-a spus oarecând că a avea un prieten este mai vital decât a avea un înger. ( Nichita Stănescu, Filozofia poeziei, Editura Eminescu, București, 1990) Azi, convins întru totul de aserțiunea de mai sus, aș adăuga: a avea un prieten înseamnă a avea cu tine un înger fără cer, pentru că el a întins cerul lui în sufletul tău.
Ovidiu Bârsan
