Un filozof a mers la un înțelept cu rugămintea de a-l primi la o discuție lămuritoare. Înțeleptul a stabilit o întâlnire cu acesta a doua zi la o anumită oră. Apropiindu-se vremea întâlnirii, filozoful plecă în grabă spre locul cu pricina. Sosind acolo, a constatat cu dezanăgire că înțeleptul nu venise să dea față cu el.
Atunci, vădit înverșunat, a scris pe poarta lui: „TÂMPITULE”.
Sosind acasă, înțeleptul și-a adus aminte că a ratat întâlnirea programată cu filozoful. A plecat în grabă să-și ceară scuze. Dar, filozoful furios, i-a reproșat imediat că este un neserios și nu-și merită numele de înțelept pentru că n-a venit la întâlnire.
Atunci înțeleptul, cu mult calm, i-a spus:
– Oooo, da, ai dreptate!, dar mi-am amintit de întâlnirea pe care o aveam cu tine abia atunci când ți-am văzut numele scris pe poartă.
ADNOTĂRI întregitoare
Când înțelepciunea, frumusețea, omenia sau oricare dintre virtuțile celuilalt nu se oglindesc în tine pentru că nu vrei să le recunoști și să le primești, poți deveni un zid opritor și de netrecut pentru celălalt. Oricum ar sta lucrurile, virtuțile sunt lumina pe care o proiectezi pe celălalt. Dacă el este „oglinda” care întâlnește lumina binelui tău, atunci binele va străluci și mai tare prin reflexie. Dar, nu numai binele proiectat își va amplifica strălucirea, ci și tu, cel care-l primești din postura de oglindă și nu de zid compact, vei deveni luminos, mai precis îmbrăcat în lumină. Cu alte cuvinte, lumina virtuosului devine și lumina ta.
În schimb, dacă vei fi un zid în fața binelui, lumina acestuia proiectată asupra ta se va lovi de obstacolul semeț, dar opac, și nu va lasa în tine decât dâra unei banale umbre. Această umbră din tine, produsă de strălucirea învăluitoare a celuilalt se numește frustrare.
Prin urmare, devenim frustrați dintr-un motiv ce ține de o mare înșelare în care admitem să băltim. Pur și simplu ne complacem cu maximă seriozitate, uneori chiar și cu justificări solide, în această tară sufletească. Motivul? Ce-i drept, pot fi mai multe motive, cu variațiuni dintre cele mai neașteptate. Însă, predominant, frustrarea din noi este generată de o perfidă temere, ori, mai ales, de o inavuabilă invidie. Este vorba de teama, neliniștea și intensa frământare că reușita celuilalt, strălucirea lui sau aprecierile de care se buncură acesta, te deposedează de câteva drepturi „sacre”, printre care și dreptul de a te crede inegalabil și de neînlocuit. Într-o astfel de situație, paguba pe care o resimți are consecințe catastrofale în suflet. Cea mai evidentă, va fi o strașnică furie canalizată spre cel care a îndrăznit să-ți ia fața și să-ți „cloneze” strălucirea. Nu poți admite sub nicio formă faptul că alta este strălucirea soarelui și alta strălucirea lunii și alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebește în strălucire. ( I Corinteni 15, 41). În consecință, tot ce vezi bun și demn de apreciere la altul, va fi socotit un furt calificat din tezaurul tău de posibilități și măreții, prin care oricând ai fi putut rupe gura târgului, numai că altul ți-a luat-o înainte. În plus, datorită frustrării cuibărite în tine, toți realizații și „descurcăreții” vremii vor fi pasibili de dușmănia și ura ta, mai ales pentru că, în opinia frustratului, aceștia sunt de fapt niște incompetenți peste care a dat un noroc chior sau interesata favorizare a unui sistem instituțional corupt.
Pe de altă parte, frustrarea se crește și se susține cu invidia. Granița dintre cele două metehne este extrem de fină. Cu greu poți seziza în jocul cărei maladii sufletești ești sedus să intri. Dacă ar fi să sintetizez în ceea ce privește modalitatea interacțiunii dintre cele două racile sau beteșuguri, aș scrie apăsat: invidia este frustrarea în act, la treabă, iar frustrarea este invidia cu blazon. Cu toții le experimentăm, ba chiar le și folosim ca arme împotriva celorlalți, mai cu seamă luându-i la ochi pe cei care excelează în vreun fel. N-ar trebui să fim contrariați de acest fapt, dacă ne amintim de vechiul și celebrul dicton latin: Invidia gloriae comes (Invidia este însoțitoarea gloriei).
Și totuși, ce soluție avem în fața frustrăriilor? Cu siguranță, este mai adecvat să fim „fereastră” decât „zid”, în fața celui care ne poate ajuta sau are ce oglindi din frumusețile lui în noi. Numai că nici „zidul” nu trebuie dărâmat. El poate sluji ca marcare a limitelor interioare sau delimitare a spațiului lăuntric pe care ni le luăm sau ni le permitem în relația cu ceilalți. Avem nevoie de așa ceva, tocmai pentru a elimina orice posibilă invadare sau siluire a sinelui. În orice caz, „zidul” trasat, nu este un obstacol, ci un suport pentru „ferestrele” pe care le scoatem în fața celorlalți. Prin ele ne comunicăm lăuntrul și ne deschidem spre cei care bat la poarta existenței noastre.
De asemenea, chiar și o simplă „oglindă” atârnată pe un zid fără breșă, poate fi o fascinantă „fereastră” în care se oglindește cel ce dorește să împartă cu tine bucuria de a fi împreună, dar, mai ales, poate fi și o uriașă posibilitate de a păstra prin reflexie lumina care vine de la altul în bezna lăuntrului tău.
De ce avem nevoie de toate aceste „oglinzi” și „ferestre” lăuntrice ? Pentru că, în beznă fiind, ele sunt căi de pătrundere a luminii. Însă, nu-i suficient să deschizi căi. De cele mai multe ori ai nevoie de altcineva să aprindă în tine lumina stimei de sine, a acceptării de sine și a încrederii de sine. Fără ele, nu poți prea multe în materie de viață. De altfel, pentru a face culoar luminii în tine, ai nevoie, mai întâi, de curajul asumării întunericului care te-a cuprins, dar și de putința acceptării că poți fi slab, pierdut sau rătăcit, ba chiar într-o continuă fugă de tine însuți. Toate acestea sunt parte din viața noastră a tuturor, fără nicio excepție.
Apoi, se mai poate întâmpla să nu știi să răspunzi la provocările vieții, să pierzi ceva important, să eșuezi în fața altora (pentru asta nu coboară cerul pe tine), ba chiar se poate să nu cunoști codurile sau uzanțele unui mediu în care te afli, se prea poate să ai mai puțină cultură, mai puține diplome sau cunoștințe decât ceilalți. Nu-i nimic grav și de condamnat în toate astea. Este cât se poate de normal să nu știm și să nu fim ca ceilalți.
Dar, dacă poți fi „oglindă” sau „fereastră” pentru cine merită să fii, cred că nu trebuie să ratezi șansa asta. Nu căuta bezmetic ca alții să fie pentru tine ceea ce ai ales tu să fii pentru ei. N-ai nevoie de asta. Tot ce contează este să fii tu însuți „oglindă” pentru cine are frumuseți de împărțit cu tine.
Ovidiu Bârsan
