A fost odată ca niciodată o seară de iarnă…
Da, știu și te înțeleg. N-am început tocmai potrivit aceste rânduri. Ele ar fi fost bine venite pentru orice copil cu așteptări pline de emoție și cu inima vibrând de mulțumire pentru că ceva are să se întâmple.
O, dar de când nu s-a mai întâmplat nimic în viețile noastre!? Sau poate greșesc? Da, s-ar putea să mă înșel. De fapt, mereu ni se întâmplă câte ceva. Suntem oamenii întâmplărilor din viața noastră…bune sau rele, înnoitoare sau ignorate.
Numai că, pe măsură ce trece timpul, banalizăm aproape totul și devenim niște oameni blazați, sătui de cei de lângă noi, sătui de noi înșine, răfuindu-ne cu Cerul și cu Dumnezeu pentru că nu le înțelegem rostul și împrietenindu-ne pătimaș cu egoul nostru. De aceea, viața noastră capătă accente de tristețe și insuportabil. Și uite așa, viața devine, din sumă a tuturor întâmplărilor, întâmplătoare. Dar, orice întâmplare are în ea geniu, putere și miracol, care se vor a fi descoperite prin îndrăzneala de a crede că noi, oamenii, ne întâlnim, de fapt, în întâmplările din viață, deloc întâmplător, ci mereu providențial. Abia în acest moment, întâmplarea devine eveniment, iar evenimentul trăit o sărbătoare.
Așa că îți propun să rămânem pe tărâmul lui „a fost odată ca niciodată…”, chiar dacă ai devenit om în toată firea. Acolo, mereu, e sărbătoare. E o perpetuă invitație la simplitate, pace și bunătate. Apoi, aș dori să-mi promiți că vei citi rândurile de mai jos având în suflet amintirea unui tărâm de poveste din care ai făcut și tu parte oarecând.
… așadar, a fost odată – și mai poate fi – o privire de om scânteietoare care-mi măsura cu proprii ochi darul pe care stăteam să i-l ofer. Nu-l căuta în stânga sau în dreapta… ești chiar tu, om minunat, cu privirea de soare și cu zâmbetul de-o seninătate aparte.
A, era să uit! Crezi, cumva, că ți-a pierit soarele din priviri și zâmbetul tău a apus? Oricum, dac-au fost prea multe lacrimi, în șiroaie chiar, ele te-au învățat să duci în ochi lumină, iar zâmbetele le-ai cules, cu siguranță, de la cei pe care-i iubești. De altminteri, nici soarele, nici seninul, nu pier niciodată, chiar dacă norii îi învăluie, iar furtunile își fac de cap.
Însă, ceea ce ții acum în propriile tale mâini și citești e doar o parte din rodul prețuirii mele pentru tine. Dacă vrei să știi mai mult despre darul meu, nu-ți fie teamă, strânge-l la piept și lasă-l să-ți vorbească. Ascultă, privește-l și taci! Ascultă, ca să-l înțelegi, privește-l că-i firesc și taci, ca să-l cuprinzi! Tare aș vrea să-i auzi șoaptele care-ți suflă-n auz voie bună, bucurii depline, senin în viață și cerești deslușiri, pe toate dorindu-ți-le ca înveșmântare pentru sufletul-ți bun.
Iar dacă nu-i vei auzi șoaptele și totul va fi tăcere, nu fi supărat, căci tăcerea este „vorba” sufletului și „limbajul” iubirii. Iar de acum, totul va fi simplu, atât de simplu…Prin urmare, ascultă-ți sufletul și el îți va vorbi despre mine și iubirea mea!
Cu cele mai alese simțăminte,
Un om, doar un simplu om, cu drag de Sfântul Nicolae…și în trecere pe tărâmul vieții…și al poveștii.
Ovidiu Bârsan
6 decembrie 2019
