Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Dorințe necugetate

 

Dorințe necugetate

Într-o primăvară, grădinarul unui împărat i-a adus acestuia un trandafir minunat, pe care îl cultivase cu multă grijă. Împăratul l-a luat în mână, încântat de frumuseţea lui, dar, înţepându-se în spinii lui, l-a scăpat din mână. Furios, l-a certat pe grădinar: „Degeaba ai lucrat cu atâta silinţă. Floarea ta nu este perfectă. Vezi de lucrează mai bine, altoieşte-l, încearcă să obţii un trandafir fără spini şi vei fi bine răsplătit”.
Grădinarul s-a întors în grădina lui şi, după mai multe încercări, a reuşit să obţină ceea ce i se ceruse. Repede a dus trandafirul împăratului. Acesta l-a luat în mână şi s-a bucurat când a văzut cât de netedă îi era tulpina, dar, când l-a dus la nas pentru a se bucura de parfumul lui, a constatat cu surprindere că nu avea nici un miros. „Ce-ai făcut cu trandafirul?”, l-a întrebat împăratul, din nou furios, pe grădinar. „Nu mai are parfumul minunat pe care i-l ştiam”.
„Împărate”, i-a răspuns grădinarul, „orice lucru se schimbă dacă vrei să-l altoieşti. Şi nimic pe lumea asta nu este fără cusur, arbori, flori, oameni. Astfel şi acest trandafir, ori înţeapă şi are miros, ori nu-nţeapă, dar rămâne fără niciun parfum”.

ADNOTĂRI întregitoare

Apare, pe zi ce trece, o boală evidentă în rândul oamenilor: panica de a fi Om firesc, normal sau natural. Maladia se manifestă, de fapt, ca o teamă concretă a acestora de a nu le ieși la iveală niciun cusur. De aceea, el, omul acestor zile, trebuie să apară perfect și victorios, cel puțin în ochii lui, chiar dacă ceilalți par deja obosiți de prea multa invidie și bârfă cu care-l „onorează” pe stimabilul erou.

Azi, se vrea cu orice preț gloria, recunoașterea meritelor, realizarea prin ieșirea din anonimat cu tupeu și evidențierea cu orice preț ca vector de opinie. Datul cu părerea, indiferent de competențe, a devenit o meserie pe care o deprinzi din zbor, fară nicio bătaie de cap, iar aflarea-n treabă este un reflex al unei hărnicii păguboase, fără busolă și fără rigoarea lucrului bine făcut. De la cel mai mic până la cel mai mare, există o teamă viguroasă de a nu rata cumva prilejul afirmării inteligenței din dotare. Deșteptăciunea cuiva n-are sens dacă se manifestă prin discreție și delicatețe. Aproape că ți se spune în față să termini odată pentru totdeauna cu normalitatea de a te considera priceput și nepriceput la multe, bun și rău în diferite situații, adevărat și ipocrit deopotrivă, liber și rob în funcție de interes, limitat și deficitar în tot ceea ce faci, deștept și prost după caz. O astfel de înțelegere reală și firească a omului rezultată din atenta observare a felului cum își trăiește viața nu mai este conformă idealului de a fi inteligent cu orice preț și nepătat de nici un viciu. De aceea, nu se mai suportă pe sine să nu facă pe inteligentul cu cei din jur, dar nu-i suportă nici pe ei să nu-i slăvească măreața-i virtute. A fi deștept este pretenția care te întâmpină de când te naști pe acest pământ și nu te slăbește nicio clipă în această viață. Ți se amintește mereu că asta este condiția ta, firescul tău. Ei bine, iată că lucrurile nu stau chiar așa.

Ține de o firească normalitate să putem înțelege că fiecare dintre noi amestecăm în plămada existenței lumini și umbre, ba chiar întunecimi înspăimântătoare, apoi sclipiri de inteligență, dar și multă prostie. Faptul că ne este rușine s-o afișăm și s-o recunoaștem nu înseamnă că ea nu există. Este absolut firesc să admitem că inteligența sau deșteptăciunea unui om nu trebuie să devină „virtutea” prin care-i blocăm pe ceilalți într-o inferioritate mult dorită pentru ei, de teama să nu ne ia fața, dar nici „arma secretă” prin care ne afirmăm trufaș aberațiile cinstite drept norme de viață. De fapt, inteligența este o sclipire de moment, nu ceva prelucrat dinainte sau pregătit minuțios. Se învecinează cu inspirația, deși adeseori se caută și se susțin una pe cealaltă. Este o prostie, o utopie, să-ți dorești tot timpul să fii inteligent. N-ai cum să fii. Dimpotrivă, uneori în viață, este o probă de inteligență să faci pe prostul, să fii redus și încuiat, mai ales atunci când ești înconjurat de „inteligenții” vremii tale. De o mie de ori prefer să fiu un prost serios și asumat, decât să fac pe inteligentul, sau, culmea culmilor, să împart „inteligențe” celorlalți.

De altminteri, fără rețineri, omul acesta „inteligent” a intrat în competiție până și cu Dumnezeu. Să nu cumva să credeți că din această concurență cu Cel de sus, el nu-și dorește „beția” câștigului. De fapt, ce câștigă?
Impresia că este perfect, cu superlativele la el, dar și cu pretenția de a fi cinstit cu toate onorurile, că doar nimeni nu-i ca el. Apoi, devine o normalitate iluzia că totul la el trebuie să fie valoros, el însuși fiind valoare inestimabilă.

Dar, totuși, pledez aici pentru oamenii normali, firești, fără panica de a fi ei înșiși. Adică, se cuvine să înțelegem că uneori ni se poate întâmpla să vărsăm apa din pahar, să ne pierdem echilibrul pe scări, să înjurăm de mama focului, să ne îmbrăcăm ciudat, deși avem pretenția ultimei mode, să ne pătăm hainele cu mâncare la masă aidoma copiilor, să țesem intrigi fără să ne doară-n cot, să ne pârâm unii pe alții mai ceva ca în copilărie, să ne certăm cu spor – cică pentru Dreptate – să ne punem piedici unii altora și apoi ne slăvim reușita, să râdem de prostiile altora, chiar dacă ale noastre sunt mai de top, să ne dăm mari creștini cu carnete confesionale avizate la zi (sic!), să ne trufim degeaba că ortodoxul este mai tare decât catolicul sau invers, să ne spovedim fără să ne iertăm sau să-L iubim pe Dumnezeu din interes.
Da, asta este lumea în care trăim! Iar ăștia suntem noi, oamenii firești, niște purtători de „spini” și parfumați de la Dior, Hugo Boss sau Paco Rabanne. Problema nu este parfumul cu care te dai, ci „spinii” care te controlează. Ar trebui să admitem că îi avem cu toții, dar n-ar trebui să-i punem în „praștia” plăcerii de a răni sau a face rău altora. Spinii sunt numai pentru noi înșine ca să rămânem reali, umani, pământeni și nu zei închipuiți. Însă, fiind atenți la proprii „spini” ca să nu rănim pe cineva, căpătăm „parfum” de Om și nu panica de a fi Om. Ești inteligent abia când preferi parfumul și nu panica sau temerea.

Cu toate acestea, de vom putea înțelege rândurile de mai jos, testul inteligenței sănătoase și neviciate v-a fi trecut. Iată-le:
A fi om înseamnă a vrea și a reuși să faci ceva „de pomina lumii”. Cine nu are limpede această idee și voință s-a născut degeaba. Pe de altă parte, în sens creștin a te împlini înseamnă a coborî scara smereniei „mai prejos de toată zidirea”, a ajunge cel mai anonim dintre anonimi, a deveni Nimeni.
Care este împlinirea adevărată? Faptul extraordinar este paradoxul că se pot concilia, că omul deplin le întrunește pe amândouă: să devii puternic, să devii Nume, să ajungi persoană reală, un om și jumătate, dar prin smerenie, adică chiar prin anonimat total. Adică să înțelegi că numele tău, puterea și ființa ta n-o fac mediatizarea, ci creșterea tăcută în singurătate și anonimitate absolută. Numai anonimitatea zidește și construiește cu adevărat Numele.[1]

[1] George Remete, Leacuri contra evlaviei, Editura Paideia, București, 2018, p. 15.

 

Ovidiu Bârsan

Adaugă un comentariu

Ovidiu Bârsan

Arhivă

Categorii