Răspunsul la întrebarea de mai sus se conturează uneori timid, alteori destul de îndrăzneț:
Ca să ne trăim viața! Da, cu siguranță, pentru a învăța ce înseamnă să fii viu!
Viața omului este un dar divin și implicit provocare și risc. Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viață, prin ea mai am și eu suflare; Tu mă tămăduiești și-mi dai iarăși viață! (Isaia 38, 16) Că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumină. (Psalmul 35, 9) Nu o experimentăm în acești termeni etapizat sau secvențial, nici măcar procentual sau tematic. Întrucât este dar, viața e deodată și provocare și risc. De aceea, presupune încântare, uimire, dar și riscul amăgirii și al rătăcirii. Exact ca în spusa lui Epictet: Orice lucru e ca o oală cu două toarte: una de care poți să-l apuci, cealaltă de care, apucându-l, te arzi. Așa-i și-n viață: uneori te crezi stăpân pe tine și apuci curajul să trăiești cum vrei, dar nu libertin, deoarece stăpânirea de sine îți susține o bună orientare, dar nici având curajul prostului de a lua focul din vatră. Aceasta este una dintre cele mai incitante și periculoase provocări, fără a elimina totodată riscul de a greși.
De altminteri, printre muritori, viața este asemenea unei mișcări pendulare[1] care te poartă prin abisuri sau pe culmi, prin asceza virtuții sau pe „maidanul” plăcerilor pătimașe, întocmai eroului dostoievskian Rodion Raskolnikov sau a fiului risipitor din Evanghelie. Posibilitatea transformării din ticălos în omul vieții este dată, fără nicio tăgadă, de iubirea celui care te vede dincolo de rătăcire și care-ți atinge inima capabilă de o căință fierbinte. Nicio înțelepciune ascuțită, nicio experiență probată, nici chiar tezaurul de învățături acumulate, nu pot metamorfoza hăul îngrozitor căscat în sufletului omului spre a-l sălta în zorii renașterii. Singură iubirea are forța învierii sufletului. Cum este posibilă această trecere din moartea nesimțirii și a păcatului la viață? Când viața ia locul teoriei despre viață, și când în conștiința omului se naște ceva nou, atunci iubirea cuiva – fie om, fie Dumnezeu – începe să lucreze răscupărarea celui pierdut.[2] Așa începe povestea reînnoirii treptate a unui om și vremea mântuirii.
Pe de altă parte, viața este aidoma unui joc, deloc facultativ, ci mereu solicitant. Am fost aruncați în el și nu putem părăsi terenul. Suntem obligați să-l jucăm. Regula jocului este tocmai să nu abandonezi jocul. Să accepți că ești condamnat la el, că nu există posibilitatea de a trece pe banca de rezerve. Nu există refugiu din joc. Nu poți trece pe tușă. Trebuie să-l joci până la capăt. Nu te întreabă nimeni dacă jocul îți place. Uneori îți place, alteori e cumplit. Dar, de vreme ce regula jocului vieții este să nu părăsești terenul de joc, cea mai bună soluție e să-l joci cât de bine poți. Dar ce înseamnă «cât de bine»? Și așa ajungem la socraticul «cum să-mi trăiesc viața?»
«Amintește-ți că ești actor într-o piesă de teatru, iar autorul alege varianta pe care o dorește: scurtă, dacă o vrea scurtă; lungă, dacă o vrea lungă; dacă vrea să joci rolul unui cerșetor, trebuie să îl joci cât de bine poți. La fel, dacă te vrea să joci rolul unui șchiop, magistrat, sau de om sărac cu duhul. Treaba ta e să joci cu onestitate ce ți s-a dat. Alegerea e în puterea altuia.» (Epictet, Manual)
Și am putea adăuga: dacă îți arogi un rol care îți depășește forțele, nu doar îl vei juca prost, ci îl vei abandona și pe cel care l-ai fi putut juca bine.[3]
Alteori, viața te plimbă provocator prin locuri cu „arșiță” sau „cercuri polare”. Și-ntr-un caz, și-n altul, diferența o face stilul în care răspundem provocării și gradul de risc pe care-l punem în joc. Cu alte cuvinte, nu trăiești ca să riști orice, ci doar ceea ce bănui că nu te poate arde sau anula. De bună seamă, fără provocări viața ar fi doar o „băltoacă” existențială, lipsită de prospețimea unor înaintări, iar fără să riști nu te provoci cu nimic. Bați pasul pe loc. Te limitezi. Desconsideri darul. Te îngropi în „mormântul” nesimțirii.
Așadar, ar fi de dorit să ne amintim, deloc sentențios,
ci mai de grabă ca un refresh: viața este un dar divin, iar trăirea
ei o alegere.
[1] Aura Christi, Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței, Ediția a II-a, prefață de Nicolae Breban, postfață de Ștefan Borbely, Editura Ideea Europeană, București, 2017, pp. 89-90.
[2] F. M. Dostoievski, Crimă și pedeapsă, traducere din limba rusă și note de Adriana Liciu, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 562-563.
[3] Gabriel Liiceanu, Caiet de ricoșat gânduri sau despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului, Editura Humanitas, București, 2019, pp. 140-141.
