– Ce frumoasă sunteți doamnă! Și foarte elegantă, i-am spus, fără să stau pe gânduri, doamnei care aștepta cu noi în stația de tramvai.
Doamna mi-a zâmbit cald și fermecător, cu doi ochi albaștri ca cerul.
Fiul meu căuta în grabă un loc unde să se ascundă de rușine și, negăsind, îmi arunca priviri disperato-ucigătoare.
– Mulțumesc, sunteți foarte drăguță! Îmi plac culorile primăvăratice, am avut mereu o pasiune pentru ele, o să vă par un pic extravagantă, dar eu le port și iarna. De altfel, pe soțul meu l-am cunoscut într-o iarnă la slujba de duminică, și tocmai culoarea paltonului meu roz, l-a făcut să-mi sesizeze prezența. Au trecut 62 de ani de-atunci, aveam 22 de ani, și zâmbește duios la amintirea acelor vremuri demult apuse.
– Vă stă foarte bine, se îmbină frumos cu tenul dumneavoastră perfect.
Și nu era un compliment gratuit, doamna chiar avea un ten minunat și neașteptat de luminos și de neted. Doar colțurile gurii căzute îi trădau, dar nu foarte mult, anii. Cel mai mult o trăda corpul, gârbovit și obosit, picioarele subțiri, noduroase și greoaie la mers, bastonul pe care-și sprijină cu delicatețe viața.
– Cred că nu există cremă mai miraculoasă decât iubirea, mi-a spus ea visătoare, și ochii i s-au umezit și agitat ușor, ca un vârtecuș provocat de mâna unui copil într-o găletușă cu apă de mare. Iubesc de 62 de ani și patru luni și așa o să fie până o să închid ochii. El nu știu dacă mă mai iubește, dar nici nu mă mai interesează, o să iubesc eu pentru amândoi. M-a iubit mult, am fost totul pentru el. Știți, noi nu am avut copii și nici frați și surori, ne-am avut unul pe altul, atât. Și ne-am fost de ajuns. De cinci ani, boala care i-a luat mințile, amintirile noastre, viața noastră împreună, m-a șters din memoria lui, dar eu mă încăpățânez să merg să-l vizitez în clinica în care locuiește, ori de câte ori îmi permite sănătatea, că nu mai sunt în stare să mai merg în fiecare zi, așa cum am făcut-o trei ani la rând.
– Și cum vă înțelegeți, despre ce vorbiți cu un om care nu vă mai cunoaște?
– El nu mă mai cunoaște, dar eu îl cunosc, și-i vorbesc despre viața noastră împreună, despre vacanțele noastre, despre iernile în fața căminului citind, povestind sau doar privindu-ne cu dragoste, îi amintesc despre pasiunea lui pentru manuscrisele vechi, despre micuța galerie de artă pe care a îngrijit-o, crescut-o și iubit-o ca pe un copil, despre neîmplinirile și durerile noastre, despre iubirea noastră. Când doarme, îl țin de mână și-mi imaginez că suntem la noi acasă, în patul nostru, și ne ținem de mână așa cum o făceam în fiecare seară, până adormeam. Și uneori îl cert. Îl cert pentru că m-a lăsat singură pe lume. Singură, cu o iubire pe care ar fi trebuit să o ducem la capăt în doi. Dar asta e viața, draga mea! Îți dă, îți ia, și niciodată în egală măsură, a oftat doamna mea frumoasă.
Am mers trei stații de tramvai în plus, n-am îndrăznit să întrerup povestea și amintirile doamnei. Iar fiu-meu, vrăjit și el de vorba blândă și caldă a femeii, n-a făcut nicio observație. Când am coborât, mi-a zis:
– Mamă, ce bine că i-ai zis: „Ce frumoasă sunteți doamnă!”[1]
ADNOTĂRI întregitoare
Ce mai poți scrie sau comenta după o experiență de viață de genul celei relatate mai sus? Pângărești totul prin cuvântul scris sau rostit. De aceea, rândurile de mai jos nu le socotesc definitorii pentru nimeni. Firește, definitoriu este ceea ce iubește fiecare. Ele, în schimb, pot fi citite într-o cheie a propriei reflecții cu privire la modul în care înțelegi să-ți trăiești iubirea în diferite etape ale vieții. Prin acest demers, nu încerc să atribui iubirii adjective pompoase sau să o consider favorabilă unei vârste, ci doar să surprind anumite atitudini cu care omul își întâmpină invitația la iubire. Cu alte cuvinte, rândurile mele sunt doar o simplă descriere a felului în care poți întâlni pe calea vieții „bornele” iubirii.
Bunăoară, când te îndrăgostești ești hoțul iubirii. Chiar dacă dragostea este un joc cinstit, e limpede că inima se fură. Când iubești, plutești. Nu în sensul de a nu mai ști de tine sau de a-ți pierde mințile. A fi năuc sau buimac, nu este un rod al iubirii, ci a reducerii iubirii la o simplă emoție intensivă, cu care alegi să te prostești. Iubirea autentică nu te deposedează de propria-ți raționalitate. Dimpotrivă, este singura care dă sens raționalității tale. Fără iubire, raționalitatea cu care ești înzestrat naște monștrii, după cum fără raționalitate, iubirea coboară repede în erotism sau pornografie. De altminteri, înțelegem această plutire drept o dezmărginire, o nețărmurire sau o reală libertate pe care ți le oferă în dar exercițiul iubirii celuilalt.
În plus, tinerețea este un fel de Banchet al Conștiinței, din care aceasta iese fie stăpână pe sine și pe înțelesurile vieții, fie îmbătată sau infuzată de aburii frivolităților. De la acest banchet, vei ieși ținându-te de mână cel puțin cu un înțeles al iubirii. Pot fi și mai multe, dar unul singur te va defini când vei păși în maturitatea mult visată. Aș putea să enumăr aici câteva înțelesuri ale iubirii, dar este de prisos să fac acest lucru. Le vei găsi, fără îndoială, în tine însuți. Caută-le! Ele te definesc ca om sau ne-om.
Apoi, la maturitate ești valetul iubirii. O inviți în viața ta deja sigur pe tine, dar, uneori, nesigur pe ea. Însă este bine de știut că în jocul dragostei trădează primul cel ce se teme, iar vorbele ce-ar ajuta salvator vin uneori prea târziu sau alteori prea devreme. Oricum ar sta lucrurile ești multă vreme invitat să fii valetul iubirii. Acesta, dincolo de un simplu romantism, v-a căuta să slujească și să ocrotească iubirea, ocrotind-o de „vântul” rece al îndoielii sau de orice vicisitudine care ar putea stinge „jarul” iubirii. Deși maturitatea este Ospățul Rațiunii, în care se filtrează valorile și sedimentează caracterele, în fața iubirii poți greși dintr-un infantilism greu de explicat și evident pe deasupra. Aproape toți schimbăm valetul cu nebunul în jocul dragostei. Mai târziu recuperăm ce mai putem sau poate chiar nimic.
Finalmente, la bătrânețe ești cerșetorul iubirii. Acum lucrurile capătă alt sens. Ești sigur pe ea, dar uneori nesigur pe tine. Tocmai la bătrânețe, ni se spune din multe inimi că, de fapt, în viață iubirea este tot ce ne dorim, iar la final este tot ce am avut. Nu reiese de aici limpede faptul că la crepusculul vieții te poți descoperi drept un pledant versat al iubirii? O viață întreagă ești ocupat să iubești, din te miri ce considerente, să te dai mare expert în arta iubirii, dar spre amurg nu mai ești sigur dacă ai făcut din iubirea ta într-adevăr o artă sau, dimpotrivă, o ieftină simulare. Îndoiala asta te transformă într-un cerșetor al iubirii. Vrei să recuperezi ce n-ai trăit la timp în iubirea care ți-a fost dat să o trăiești. Însă, bătrânețea poate fi asemănată unui Dineu cu propriile convingeri reale și bine conturate, cu reflecțiile autentice și implicările concrete. Din toate acestea, poate ți-ai dori și ți-ar face plăcere să reiasă iubirea pentru tine, iubirea pentru ceilalți și iubirea pentru Dumnezeu.
Și totuși, iubind, nu ești niciodată pe primul loc, ci mereu pe ultimul, niciodată deplin fericit, ci mereu pregătit să aduni dureri în suflet, niciodată rege, ci mereu valet. Iubirea nu este Regina de la balul vieții, ci amfitrioana, deși regalitatea ei este incontestabilă prin disponibilitatea de a-ți oferi lecția dăruirii. Nu stă pe tron, ci în inimi. Tocmai de aceea, devine călăuză spre frumosul din noi.
Prin urmare, iubirea este atunci când cel slab se face puternic, iar cel puternic se face slab, delicat, moale, fragil, când leul se face miel, dar slăbiciunea aceasta e mai puternică decât tăria dinainte. E atunci când cel deștept se arată simplu, naiv și prost, dar prostia lui de acum e mai deșteaptă, mai profundă și mai înțelegătoare decât înțelepciunea dinainte. Iubirea e puterea ființei de a dăinui, de a exista, de a fi ea însăși, de a nu cădea niciodată, de a nu ceda sau abdica:«iubirea nu cade niciodată». Iubirea e puterea de a fi frumos și adevărat în fiecare zi: nu din două în două zile, nu o dată pe lună sau pe an.[2]
[1] Poveste preluată de pe site-ul: https://www.catchy.ro/ce-frumoasa-sunteti-doamna/128266, accesat la 19 februarie 2019.
[2] George Remete, Leacuri contra evlaviei, Editura Paideia, București, 2018, p. 181-182.
Ovidiu Bârsan
