Un artist celebru a fost invitat la o serată unde a fost rugat să recite ceva pentru plăcerea oaspeţilor. După ce a recitat nişte versuri obişnuite, el a întrebat dacă cineva doreşte să audă ceva deosebit. După o clipă de linişte, un preot bătrân şi-a exprimat dorinţa să audă Psalmul 22, Domnul este păstorul meu. Actorul a tăcut o clipă, după care a spus:
-O voi face, dar cu o condiţie, să recitaţi şi dumneavoastră psalmul după ce voi termina eu.
Preotul fost luat prin surprindere.
-Nu sunt un bun orator, dar voi încerca dacă doriţi să vă îndeplinesc dorinţa.
Artistul a început impresionat. Vocea era inconfundabilă şi intonaţia perfectă. Auditoriul era extaziat şi când a terminat, aplauzele nu mai conteneau.
Acum era rândul preotului să recite acelaşi psalm. Vocea nu era remarcabilă, tonul nu era fără greşeală, dar când a terminat, nu era nimeni în sală care să nu aibă ochii umezi.
Artistul s-a ridicat şi vocea i-a tremurat când a auzit.
-Doamnelor şi domnilor, eu am atins ochii şi urechile dumneavoastră, dar părintele a atins inimile dumneavoastră. Diferenţa este asta: eu cunosc psalmul, dar el Îl cunoaşte pe Păstor.[1]
ADNOTĂRI întregitoare
Purtăm în noi adâncimi nebănuite și, tocmai de aceea, neexplorate. Omul, în repetate rânduri, trăiește ca și cum ar fi doar o carcasă care acoperă un gol, un soi de „caroserie”, și atât. Într-o astfel de situație, tot ce spune poate fi similar unui ecou strident care dă senzația de gol. Face zgomot, uneori asurzitor, dar nu umple deloc inimi sau suflete. Existăm într-un ocean de vorbărie multă, dar și de sărăcie lăuntrică atotcuprinzătoare și paralizantă pentru orice tip de comuniune cu semenii. Căutăm cu sârguință aprigă și talent neostoit să „recităm” în fața celorlalți vorbe, uitând că, de fapt, doar „versurile” izvorâte din noi, din adânc de suflet, ar putea transmite un mesaj lăuntric rodnic, cu sens, punctuație și cadența inimii. Dar, adeseori, pierdem contactul cu adâncul din noi, ba chiar ne înstrăinăm de noi înșine și ne golim de orice pricepere de a deschide căi spre sinele nostru. De aici rezultă o lipsă a cunoașterii de sine, adeseori substituită printr-o curiozitate lacomă și analiză minuțioasă a felului de a fi al celorlalți. Pierzând frecvența cu adâncul tău sau cu duhul tău, te golești de orice interes serios față de tine însuți și aduci vidul, golul sau nimicul, ca pe un cal troian, în „câmpiile” sufletului.
Acum, însă, stăruie o întrebare: Cum ne umplem golurile din suflet?
- Mai întâi, vorbind cu tine însuți, cu sinele tău. Felicită-l atunci când te inspiră și nu-l denigra pentru nereușite. Învinovățindu-te, pierzi contactul cu tine și vei încerca să fugi de tine pentru că nu vei putea să te rabzi vinovat. Iar acest lucru nu-ți folosește la nimic.
- Spune-i sufletului tău fără ezitări: Te iubesc! Dacă-ți este greu să-ți declari iubire, folosește o oglindă, și, privindu-te în ea, dă drumul inimii să-și exprime iubirea. Nu numai altora trebuie să le spunem că-i iubim. Și sufletul nostru are nevoie să-și umple golurile cu acest gen de mărturisiri.
- Abia apoi vei putea spune cu sens și profunzime și celor de lângă tine: Te iubesc! Este imperios necesar să le spui și lor despre iubirea ce le-o porți pentru că sunt goluri în sufletele noastre pe care numai iubirea celorlalți le poate umple.
- Zâmbește celor din jur, fără să contabilizezi asta! O zi fără zâmbet este ca o zi fără soare. În plus, zâmbetul este floarea clipei. Când nu poți zâmbi, nu-ți pierde curajul. Strânge o mână între palmele tale sau dăruiește o mângâiere. Oare te întrebi: Ce va fi cu tine? Sau cine ți le va oferi toate acestea când și tu ai nevoie maximă de ele? Parcă am stabilit că nu contabilizăm nimic. Prin urmare, dacă simți că un simplu zâmbet te poate umple lăuntric, oferă-l. Dacă nu simți asta, nu-i nimic. Va veni o zi când zâmbetul altcuiva te va cuceri și îți va umple sufletul. Apoi, vei învăța din asta că și tu poți zâmbi ofertant.
- Îmbrățișează, când aceasta este nevoia ta și nu-ți reprima această dorință! Doar o îmbrățișare poate deschide universul tău lăuntric spre celălalt, ca să-l poți primi în lumea ta. Dacă oamenii sunt din ce în ce mai străini unii de alții, chiar dacă se văd zilnic, se datorează și faptului că se îmbrățișează din ce în ce mai puțin.
- Plângi, când ești rănit, trădat sau lucrat, dacă asta îți cere inima! Dar nu-ți plânge de milă, socotind-te victimă sau rușinându-te de ceea ce ți s-a putut întâmpla, ci fă-o mai de grabă ca să renaști în curajul de a merge mai departe. Numai plânsul demn te spală de orgoliul rănitului.
- Dacă-ți dorești cu adevărat să umpli golurile din sufletul tău, spune-i asta și lui Dumnezeu. Cu El te întâlnești în adâncul cel mai din adânc din tine, dacă ai curajul să începi să-I vorbești. Da, s-ar putea să ai impresia că vorbești zile în șir de unul singur sau există posibilitatea să nu se schimbe absolut nimic în viața ta. Dar nu renunța să-I vorbești și nu uita: pariază pe imposibil doar cel plin de curaj și crede necrezutul doar cel ce a bătătorit calea iubirii. Însă, vine o zi în viața fiecărui om, când din adâncul lui vor răsuna, ca un ecou care se va preface cu repeziciune într-un glas deslușit, cuvintele: De ce te temi? Eu sunt Imposibilul care te privește.
Rândurile de mai sus nu sunt o rețeță sau un program de viață. Nu cred în așa ceva. În schimb, cred în forța omului de a se împlini și înavuți prin splendoarea relației cu propriul sine, acolo unde are loc și marea întâlnire cu Imposibilul dumnezeiesc.
Ovidiu Bârsan
[1] Povestea a fost preluată de pe site-ul: https://web.facebook.com/nicolae.sincan.7, accesat la 29 ianuarie 2019.
