Umbrela roșie sau credința fără „umbrela” argumentărilor
„Pământurile erau arse și crăpate din lipsă de ploaie. Frunzele palide și îngălbenite de-abia se mai țineau pe crengi. Iarba de pe pajiști se ofilise. Oamenii erau încordați și nervoși, cercetând cerul de culoarea albastrului de cobalt. Săptămânile se înșirau una după alta tot mai fierbinți și de luni de zile nu mai căzuse ploaie.
Preotul organiză în piața din fața bisericii o oră specială de rugăciune pentru a implora ploaie de la Dumnezeu. La ora stabilită, piața era plină de lume îngrijorată, dar plină de speranță și încredere. Mulți aduseră obiecte care dădeau mărturie despre credința lor. Parohul privea cu admirație Bibliile, crucile, rozariile. Nu reușea însă să-și deslipească privirile de la o fetiță așezată cuminte în primul rând. Pe genunchi avea o umbrelă roșie. Abia atunci a înțeles lecția pe care aceasta i-a oferit-o discret fără să se piardă în argumentații și filozofii sterile:
A TE RUGA înseamnă să ceri ploaie. A CREDE înseamnă să-ți iei umbrela.”
(autor necunoscut – poveste preluată de pe site-ul : http://caietulcuarticole.blogspot.com/2014/09/umbrela-rosie.html)
ADNOTĂRI întregitoare
Ce să mai comentez? Că uneori mă consider credincios și la primul bobârnac al vieții sunt surprinzător de îndoielnic sau chiar „spălat” de orice urmă de credință? Că alteori am prețiozități de învățător al credinței și mă pierd în silogismele amărăciunii și neputinței, în loc de a explica limpede ce este credința? Că de multe ori mimez parșiv credința, considerând-o un medalion strălucitor pe care îl afișez ostentativ și trufaș ca să dai bine în ochii celor de meserie? Că nu de puține ori folosim credința ca amenințare și armă înfricoșătoare împotriva celor necredincioși sau căldicei într-ale credinței? Că în repetate rânduri închidem, ignorăm și „ucidem” – în numele așa-zisei credințe cu care ne laudăm – speranțe care puteau înflori, iubiri care așteptau confirmări sau omenii care ar fi fost în stare să ridice anateme?
Dar nu, nicidecum, nu asta este Credința!!! Dimpotrivă, este o „umbrelă” care te protejează de eroisme ieftine și prețiozițăți de doi bani. Te acoperă de „ploaia” vedetismului, păstrându-te curat, sincer, discret, neclamând viguros că o deții, ci lăsându-i pe cei din jur s-o intuiască din faptele tale sau nici măcar acolo. Credința nu-i pentru „tarabă”, nici pentru „editoriale”. E pentru suflet oxigenul care întreține „ respirația” în lumea lui Dumnezeu. Merită să credem în El, chiar dacă încă nu știm Cine este și ce vrea de la noi.
De aceea, Îl rog: Doamne învață-mă să CRED! Ajută puținătății credinței mele să se salte dincolo de îndoielile risipitoare!
Ovidiu Bârsan
