Gabriel García Márquez, autorul celebrului roman Dragostea în vremea holerei, s-a retras din viața publică din motive de sănătate: cancer limfatic. A trimis o scrisoare de rămas bun prietenilor, cititorilor și admiratorilor lui. Vă recomand s-o citiți, întrucât acest text scurt, scris de către unul dintre cei mai strălucitori latino-americani din ultimii ani, este mai mult decât mișcător.
„Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă de cârpă și mi-ar dărui o bucățică de viață, probabil că n-aș spune tot ceea ce gândesc, însă în mod categoric aș gândi tot ceea ce zic.
Aș da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică.
Aș dormi mai puțin, dar aș visa mai mult, înțelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii pierdem șaizeci de secunde de lumină. Aș merge când ceilați se opresc, m-aș trezi când ceilalți dorm. Aș asculta când ceilalți vorbesc și cât m-aș bucura de o înghețată cu ciocolată!
Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucățică de viață, m-aș îmbrăca foarte modest, m-aș întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci și sufletul meu.
Doamne Dumnezeul meu, dacă aș avea ură în inima mea aș grava ura mea pe gheață și aș aștepta până soarele răsare. Aș picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, și un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aș oferi-o lumii. Aș uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simți durerea spinilor și sarutul încarnat al petalelor…
Dumnezeul meu, dacă aș avea o bucățică de viață… n-aș lăsa să treacă nici o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aș convinge pe fiecare femeie sau bărbat spunându-le că sunt favoriții mei și aș trăi îndrăgostit de dragoste.
Oamenilor le-aș demonstra cât se înșeală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neștiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc! Unui copil i-aș da aripi, dar l-aș lăsa să învețe să zboare singur. Pe bătrâni i-aș învăța că moartea nu vine cu bătrânețea, ci cu uitarea.
Atâtea lucruri am învățat de la voi, oamenii… Am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, însă fără să bage de seamă că adevărata fericire rezidă în felul de a-l escalada. Am învățat că atunci când un nou născut strânge cu pumnul lui micuț, pentru prima oară, degetul părintelui, l-a acaparat pentru totdeauna.
Am învățat că un om are dreptul să se uite în jos la altul, doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice…
Spune întotdeauna ce simți și fă ceea ce gândești! Dacă aș știi că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aș îmbrățișa foarte strâns și l-aș ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aș știi că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieșind pe ușă, ți-aș da o îmbrățișare, un sărut și te-aș chema înapoi să-ți dau mai multe. Dacă aș știi că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aș înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată și încă o dată până la infinit. Dacă aș știi că acestea ar fi ultimele minute în care te-aș vedea, aș spune „te iubesc” și nu mi-aș asuma, în mod prostesc, gândul că deja știi.
Întotdeauna există ziua de mâine și viața ne dă de fiecare dată altă oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar dacă cumva greșesc și ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face plăcere să-ți spun cât te iubesc, că niciodată nu te voi uita.
Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubești. De aceea, nu mai aștepta, întrucât dacă ziua de mâine n-o vei ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ți-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrățisare, un sărut și că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorință celor de lângă tine.
Să-i menții pe cei pe care-i iubești aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubește-i și tratează-i bine, ia-ți timp să le spui „îmi pare rău”, „iartă-mă”, „te rog” și toate cuvintele de dragoste pe care le știi.
Nimeni nu-și va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria și înțelepciunea pentru a le exprima. Demostrează-le prietenilor tăi cât de importanți sunt pentru tine.”[1]
(Gabriel García Márquez)
Excurs
Rândurile de mai sus grăiesc de la sine. Nu-i nevoie de prea multe comentarii. Totuși, îndrăznesc să punctez câteva reflecții.
De bună seamă, vine o vreme când ne dă târcoale gândul că vom muri. Atunci, totul ni se pare a fi zadarnic, totul capătă ton de revoltă sau resemnare, după caz, dar mai ales de la om la om. Prima întrebare care stăruie în mintea omului „înjugat” cu moartea este: De ce se moare? De ce mor eu? Explicații pot fi cu duiumul, în funcție de credințe, dogme sau tradiții. Nu vreau să exploatez aceste zone mai mult sau mai puțin explicite.
În schimb, nu mă pot concilia deloc cu gândul că omul este doar un muritor. Da, pot admite că moartea este cel mai versat hoț de trupuri, admit și faptul că este terifiant momentul în care această hoție pare a fi o parodiere a vieții, dar sub nici o formă nu pot crede că moartea este sfârșitul, finitudinea, punctul terminus al vieții unui om.
De ce? Mai întîi pentru că ar fi un nonsens, o absurditate, o teribilă minciună, să crezi că un om este invitat la viață, adus din neființă la ființă de Creator, ca să trăiască doar un anumit număr de ani, după care totul să se sfârșească într-o banală goapă dintr-un cimitir. Oare doar atât să fie omul? Un cumul de ani, eventual un laudatio mai mult sau mai puțin inspirat, peste care se aruncă o lopată de țărână? Și apoi ce urmează? Resemnarea tacită în fața morții implacabile și lupta cu tine însuți pentru acceptarea ei în „ringul” vieții tale?
În plus, nu pot crede nicio clipă că Dumnezeu ne-a creat din iubire ca mai apoi să ne abandoneze lamentabil în moarte. Un astfel de Dumnezeu nu poate exista. Dacă îi spun Tată acestui Dumnezeu iubitor și nemuritor, am toată convingerea că El, Tatăl, numai așa îmi poate arăta iubirea absolută de care este în stare, numai așa poate fi Tatăl meu, dacă mă învrednicește și pe mine de iubirea Lui, dar mai ales de nemurire. La ce folos să existe un Tată iubitor și nemuritor, dacă copiii lui ar fi niște osândiți la moarte? Rațiunea de a fi a Tatălui este tocmai aceea de a conferi copilului, din iubire paternă, tot ceea ce are El mai de valoare, adică iubirea și nemurirea. Dacă n-o face, nu este Tată și creația Lui n-are sens, rost sau menire. Niciodată un adevărat Tată ceresc nu poate crea făptura din orgoliu sau egoism spre moarte, după cum niciun copil nu s-ar regăsi vreodată ca fiu lângă un asemenea părinte.
Prin urmare, Dumnezeu ne-a oferit în dar tuturor și iubirea Lui, dar și nemurirea. Ne-a invitat să credem că omul este muritor în cele ce nu pot fi veșnice (trup, materie, elemente organice), și totuși nemuritor prin sufletul lui. Unii putem împărtășii această credință, alții, dimpotrivă, o ignorăm sau detestăm. Da, este profund adevărat că îngropăm trupuri, dar experința de viață ne asigură că absolut niciodată nu vom putea îngropa iubiri, amintiri, atitudini sau faptele de bine ale semenilor noștri. Ele dăinuie mai departe în timpul istoriei, în memoria noastră, dar și în eternitatea lui Dumenzeu. Sunt legate de suflet în măsura în care acesta le-a lucrat sau le-a pus în valoare în dimensiunea telurică a existenței sale. Nu ne putem închipui faptul că toate vor pieri prin moarte pentru că iubirile nu mor niciodată, amintirile nu pier, iar binele făptuit rămâne reper. Acestea sunt argumentele cele mai evidente că omul este nemuritor, tocmai prin iubirea pe care o dăruiește, prin clipele frumoase petrecute alături de semeni sau prin disponibilitatea de a face binele. Nicio iubire, nicio amintire și niciun bine făptuit nu pot exista fără o existență care să le genereze și de care să rămână legate pe veci. Dacă omul ar fi doar muritor, odată cu moartea lui ar trebui să se termine totul. Or, știm prea bine că lipsa fizică a cuiva de lângă noi poate fi socotită o absență, dar nicidecum o dispariție. Din fericire, pentru orice creștin, moartea este momentul trecerii din dimensiunea telurică a existenței în Împărăție.
De aceea, acum pot scrie cu mult curaj și cu speranță vie că moartea este pentru fiecare dintre noi paștele (trecerea) personal(ă) către eternitate, iar omul ca persoană este o ființă pascală, trecător, și totuși nemuritor, aventurier, și totuși înrădăcinat, ucenic, și totuși fiu.
Odată, în istoria umanității, au răsunat aceste cuvinte: Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri va trăi. Și orice trăiește și crede în Mine nu va muri în veac. (Iisus Hristos, Evanghelia după Ioan 11, 25) De atunci, în clipa despărțirii sufletului de trup reînvie o speranță nouă, și totuși veche: nemurirea.
[1] Scrisoare preluată de pe site-ul https://wikipedlia.wordpress.com/2014/01/29/dictionarul-intelepciunii-gabriel-garcia-marquez/, accesat la 21 ianuarie 2019.
Ovidiu Bârsan
