Iisus a început să-i spună poporului parabola aceasta: „Un om a sădit vie şi a dat-o pe seama lucrătorilor şi a plecat departe pentru multă vreme. Şi la vremea cuvenită a trimis la lucrători un slujitor ca să-i dea din rodul viei. Lucrătorii însă, bătându-l, l-au trimis fără nimic. Şi a trimis apoi un alt slujitor; dar ei, bătându-l şi pe acela şi batjocorindu-l, l-au trimis fără nimic. Şi după aceea l-a trimis pe al treilea; dar ei, rănindu-l şi pe acela, l-au alungat. Şi stăpânul viei a zis: Ce voi face? Îl voi trimite pe fiul meu cel iubit; poate că de el se vor ruşina. Dar lucrătorii, văzându-l, s’au vorbit între ei, zicând: Acesta este moştenitorul; să-l omorâm, pentru ca a noastră să fie moştenirea… Şi, scoţându-l afară din vie, l-au ucis. Aşadar, ce le va face acestora stăpânul viei?: Va veni, şi pe acei lucrători îi va pierde, iar via o va da altora”. Iar ei, auzind, au zis: „Doamne-fereşte!” (literal: „Să nu fie !”) El (Iisus) însă, privind la ei, a zis: „Aşadar, ce’nseamnă ceea ce e scris: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului? Tot cel ce va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cel pe care ea va cădea, îl va zdrobi”. Şi cărturarii şi arhiereii căutau să pună mâna pe El în chiar ceasul acela, dar se temeau de popor; că înţeleseseră că împotriva lor a spus El această parabolă.
Şi L-au dus pe Iisus la arhiereu; şi s’au adunat toţi arhiereii şi bătrânii şi cărturarii. Iar Petru, de departe, a mers după El până înlăuntru în curtea arhiereului; şi şedea cu slugile, încălzindu-se la foc. Arhiereii şi tot sinedriul căutau mărturie împotriva lui Iisus, ca să-L omoare, dar nu găseau. Că mulţi mărturiseau mincinos împotriva Lui, dar mărturiile nu se potriveau. Şi ridicându-se unii, au dat mărturie mincinoasă împotriva Lui, zicând: „Noi l-am auzit spunând aşa: Voi dărâma acest templu făcut de mână şi în trei zile voi clădi altul, nefăcut de mână”. Dar nici aşa, mărturia lor nu era la fel. Şi sculându-se arhiereul în mijloc, L-a întrebat pe Iisus, zicând: „Nimic nu răspunzi la tot ce mărturisesc aceştia împotriva ta?” Iar El tăcea şi nu răspundea nimic. Iarăşi L-a întrebat arhiereul şi I-a zis: „Eşti tu Hristosul, fiul Celui Binecuvântat?” Iar Iisus i-a zis: „Eu sunt, şi-L veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Puterii şi venind pe norii cerului”. Iar arhiereul, sfâşiindu-şi hainele, a zis: „Ce trebuinţă mai avem de martori? Aţi auzit blasfemia! Ce părere aveţi?…”. Iar ei toţi au judecat că vrednic e de moarte. Şi au început unii să-L scuipe şi să-I acopere faţa şi să-L bată cu pumnii şi să-I zică: „Profeţeşte!…”. Şi slugile Îl băteau cu palmele peste obraz.
De vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte de voi M’a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este-al ei; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v’am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul ei. Dacă M’au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar pe toate acestea vi le vor face din pricina numelui Meu, pentru că ei nu-L cunosc pe Cel ce M’a trimis. De n’aş fi venit şi nu le-aş fi grăit, păcat n’ar avea; dar acum ei nu au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăşte pe Mine Îl urăşte pe Tatăl Meu. De n’aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n’ar avea; dar acum au şi văzut şi M’au urât – şi pe Mine, şi pe Tatăl Meu, dar aceasta, pentru a se plini cuvântul scris în legea lor: M’au urât pe nedrept.[1]
Există în decursul unui an o Săptămână cu zile grele și ceasuri de durere, dar pline de sens restaurator pentru universul spiritual din noi. De bună seamă, după cum ați și intuit, este vorba de Săptămâna Pătimirilor lui Iisus Hristos, numită și Săptămâna Mare. Măreția ei stă nu atât în spectacularul și inimaginabilul suferințelor Nazarineanului, deși nici acestea nu sunt simple figurații, cât mai ales în dispoziția Lui de a ne face să înțelegem că o lume se schimbă și reînvie la mai bine și la mai frumos, doar printr-o iubire crucificată, capabilă de jertfă.
De fapt, în iubire curată fiind, ești invitat, mai degrabă, să te lași crucificat de bunăvoie de orice neputință a celui de lângă tine de a-ți înțelege și împărtăși iubirea. Când iubirea ta este țintuită pe crucea disprețului și a calomniei de către „piroanele” minciunii și ale vicleniei, te întrebi cine câștigă și cine pierde din această confruntare de pe „Golgota” vieții? Călăii iubirii sau seniorii ei?
Dacă Îl privești pe Galileanul crucificat, poți înțelege că tot ce-i răstignit va învia, însă cu o singură condiție: să aibă puterea germinatoare a sincerității și a bunătății neviciate de titluri glorioase. Tocmai de aceea, iubirea Lui pentru noi este mai puternică decât moartea cu care L-am pedepsit. Are măsura sincerității și a bunătății unui Dumnezeu care a ridicat blestemăția noastră cu binecuvântarea Lui, apoi a rușinat trufia noastră de a fi dumnezei cu smerenia Lui de a fi Om, dar și pofta nebună a lumii și a doctrinelor – fie ele chiar și religioase – de a frânge vieți, cu moartea Lui scandalos de liber acceptată. Când lumea credea că era îndreptățită să ucidă fără remușcări în numele lui Dumnezeu, a venit însuși Dumnezeu ca să-i vestească lumii că în numele Lui se învie din orice captivitate funestă și ideologie restrictivă. Numai că lumea n-a înțeles asta și L-a condamnat la moarte chiar și pe Cel care-i poropuse salvarea din moarte.
Însă, ceea ce mai nimeni n-a bănuit atunci, a fost faptul că acest Dumnezeu, atât de controversat, S-a îngrijit până și de moartea noastră, adică de blestemul și de osânda sub care ne-am așezat singuri prin năravul de a ne crede autonomi. Oferindu-I moarte, El a primenit-o, a curățat-o și a transformat-o în paștele nostru personal, adică în Marele Pesah sau în Marea Trecere din dimensiunea telurică a existenței în cea eternă. Căci ce ar putea însemna moartea unui nevinovat pentru cei mulți și vinovați de moarte? Firește, că nimic altceva decât o exorcizare a acesteia de orice pulsiune punitivă și separatorie.
Și totuși, de ce a fost atât de dușmănit Fiul lui Dumnezeu tocmai în lumea celor care-i declarau lui Dumnezeu fidelitate și slujire? De ce miracolele acestui Galilean au devenit scandalul prin excelență? Cum să nu-l mai suporți sau să nu-l mai poți vedea în fața ochilor tocmai pe Cel care a venit să ne propună ieșirea din mentalitatea păguboasă a disprețului celorlalți, dar și din „temnița” întunecată a legalismului și ritualismului religios?
Când cineva îți oferă șansa să urci pe piscuri pentru a cuprinde zarea și a învăța zborul liber spre alte culmi, nu-l detești și nici nu-l alungi cu strașnica convingere că obiceiul tău de a trăi într-un perimetru controlat riguros de legi, tradiții și apucături este tot ce se poate pe lumea asta. Cel puțin ai bunul simț de a-l asculta și de a te analiza prin prisma invitației de a cuceri un alt nivel de înțelegere a lucrurilor și implicit a vieții însăși. Dar prin Iisus din Nazaret, Fapta suverană, adică Fapta lui Dumnezeu a fost socotită un scandal și o sfidare a unui întreg aparat politico-religios. Acesta, își simțea în pericol autoritatea: Pot morții să învie cât or vrea. Lucrul acesta nu e decât o dezordine mai mult, sau mai degrabă este dezordinea supremă, un afront adus ordinii stabilite, naturii și acelei a doua naturi care se cheamă obișnuință; nu mai merge așa, totul se învârte, totul se dărâmă, toul o să se spargă în capul nostru, să se termine odată! Toate acestea sunt nelalocul lor! Nu te poți încrede în nemaiauzitul acesta, în acest excepțional! Nu mai știm unde ne e capul. Nu te poți încrede în nemaiauzit, în inexplicabil, în ceea ce este nou! Toate acestea vor avea urmări și atunci am băgat-o pe mânecă…[2]
De altminteri, când Hristos ne-a invitat să ascultăm nemaiauzitul și să credem inexplicabilul ne-am simțit vânați și violentați în propriul univers de credințe și tradiții. Trebuia neapărat eliminat Cel care îndrăznise să spună lumii altceva decât a înțeles și a cunoscut ea până atunci. Ne slujim împotriva lui Dumnezeu de propria noastră carne, de mâinile noastre, de impactul nostru animal. Rezistăm, ne răsculăm, căutăm să scăpăm de Această Ființă care ne privește, încercăm să-I nimicim identitatea, s-o îndepărtăm de la noi. Instinctele, bestiile, patimile sălbatice, mișcările turbulente ale unei mulțimi cu mintea încețoșată se aruncă asupra lui Hristos și caută să-L strivească sub greutatea lor, să-L stâlcească, să-L sfărâme, să-L desfigureze.[3] Doar așa, cel puțin de ochii lumii, Îl poți reduce la tăcere pe Cel care-ți spune răspicat că niciodată relația vie și personală cu Dumnezeu nu se bazează pe un set de tabieturi spirituale atent selecționate, ci pe simplitatea și nevoia sinceră a omului de a-L dori pe Dumnezeu în viața lui și de a-L căuta fără paradă.
Apoi, când Nazarineanul le-a spus că El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu întrupat, toți au sărit ca arși, iar un întreg sistem religios construit pe un legalism lipsit de umanism s-a zguduit la tunetul acestei mărturisiri. De fapt, mărturisirea Lui a devenit pentru ei, „brigada” religioasă, „hula” de neiertat care va sfâșia în două lumea și pentru care se moare fără drept de apel. Așa au și procedat. L-au condamnat la moarte pentru adevărul de a fi Dumnezeu printre oameni. Cu ochii injectați de ură și fascinați de propriile lor demnități, mandatarii Poporului Ales, niște slujitori triști ai unor inimi otrăvite, i-au spus în față acestui Iisus din Nazaret că nu are dreptul să vină să-i deranjeze. Or cât de mult s-ar crede Dumnezeu, n-are niciun drept să se amestece în socotelile lor. Pentru ei, era un scandal intolerabil, o călcare de lege, faptul că Dumnezeu a îndrăznit să-și lase Cerul pentru treburi pământești. Aici, printre oameni, existau deja experți și făcători de legi. Iar un Dumnezeu care să amendeze legi și să le spună de la obraz era deja prea mult de suportat, prea sfidător.
Cu toate acestea, în ura lor s-a cuibărit iubirea Lui și în zeflemeaua usturătoare și-a făcut loc tăcerea Lui smerită. De fapt, când Dumnezeu tace, pregătește învierea tuturor. Putem avea parte de ea, în măsura deschiderii noastre spre El.
De aceea, Iisus Hristos ne spune că măsura înălțării Sale e cea a coborârii Sale. Nimic nu e prea jos pentru El Care vrea să cerceteze, să cunoască totul. El nu e doar în pulbere ca șarpele, nu e doar în stricăciune ca viermele, El e la picioarele noastre. E temelia noastră, principiul alternativ al mișcării și al echilibrului nostru pe care a venit să-l adeverească, să-l sfințească, să-l boteze. Acolo, la picioarele noastre, a stat Creatorul implorând, udându-le cu lacrimi și sărutări. (Și cine știe, poate că mai stă încă. Să luăm bine seama să nu Îl călcăm în picioare.) Aceste picioare trebuie să le ținem de acum gata de urcuș.[4] Urcuș? Da, cu siguranță urcuș! Spre înviere!
Pentru toate, EXPLICIT LAUS DEO!
Ovidiu Bârsan
[1] Evangheliile după Luca 20, 9-19; Marcu, 14, 54-65 și Ioan 15, 18-25, din Biblia sau Sfânta Scriptură, versiunea diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009.
[2] Paul Claudel, Un poet privește crucea, traducere de Anca Sârbulescu, Editura Anastasia, București, 1994, p. 22-23.
[3] Ibidem, p. 37.
[4] Ibidem, p. 206.
