Unii dintre noi cred orbește în legi, principii și corectitudini omenești. Foarte bine. Pot s-o facă, dacă, doar din asta, cred ei că își culeg
autoritate, valoare sau aură de binefăcători.
Numai că orice lege sau principiu care devin rațiunea ta de a fi, vor constitui, mai repede sau mai târziu, rațiunea ta de a fi rău, opresiv, acaparant, limitat în percepție, corect și drept fără pereche, dar și militant acerb al acestor „virtuți” pe cale de dispariție. În plus, stând sub auspiciile legii, protejându-te cu legea, nimeni nu-ți mai poate contesta „valoarea”.
De bună seamă, fiind un cerber al legii, nu vezi nimic exagerat în toate astea, de vreme ce nimic nu mai contează decât aplicarea fără cusur a legiilor și principiilor. Legea în care crezi, fără rabat, îți confirmă și încurajează o astfel de atitudine, iar tu, bine merci, confirmi la rându-ți legea prin supunere obtuză. Doar nu-i limpede faptul că nimeni nu-i mai presus de lege ? (sic!) De altminteri, se știe prea bine că unde-i lege, nu-i tocmeală! Obnubilarea (întunecarea sau slăbirea) spiritului critic când vine vorba de legi sau principii este un nesimțit afront adus mai întâi legii în sine (perfectibilă oricând), iar apoi, firește, libertății de expresie.
Însă, fără a deveni pilduitor, categoric și arogant, vă propun spre reflecție următoarele:
1. Legea și principiile, dacă nu slujesc iubirii dintre oameni, n-au nici o valoare. Sunt de-a dreptul „groparii” binelui, frumosului și ai iubirii.
2. Legea care-ți jignește sau încalcă libertatea lăuntrică devine „călăul” existenței tale.
3. Întotdeauna și fără deosebire, numai și numai iubirea este mai presus de Lege. Or, dacă vrem să înțelegem mai mult, numai iubirea nu încape în nicio lege. Asta nu înseamnă, sub nicio formă, că iubirea-i făr’ de lege. Dimpotrivă, doar ea dă sens, rost și bun simț oricărei legi.
4. Corectitudinea exagerată, cultivată la virgulă, este o utopie între oameni. Nu există așa ceva în lumea ființelor imperfecte, care-și caută desăvârșirea. Ba chiar, corectitudinea exagerată, nu lasă loc de manifestare iubirii. Cel supercorect va iubi cel mult propria-i corectitudine, devenită normă principală de viață, fără să dea nici măcar doi bani pe iubirea celorlalți mai mult sau mai puțin corecți.
Atunci, ce este de făcut? Vom încuraja incorectitudinea? Nicidecum! Dar, va fi nevoie să înțelegem că, dacă vom dori să ne apropiem de o atitudine cât de cât corectă față de ceilalți, va fi imperios necesar să aflăm, mai întâi, de câtă dragoste și iertare suntem în stare să dăruim, pentru că, acolo, în iubirea și iertarea față de ceilalți este și începutul și plinătatea corectitudinii. Restul e figurație legalistă și legislație de doi bani, chiar dacă invocă corectitudinea ca principiu generator.
5. Slujirea oarbă a legii și corectitudinii, te fac să te simți atât „de bun” și atât „de drept”, încât n-ai pereche. Din păcate, tocmai această atitudine te va face să-i respingi pe cei din jur pentru simplul motiv că nu sunt ca tine și nu se ridică la standardele tale de om al legii. Însă, exact din această pricină, singurătatea și suferința îți vor ține companie.
6. Un om atât de drept, corect și bun, va găsi, în cele din urmă, un motiv de despărțire până și de Dumnezeu. De ce? Pentru că însuși Dumnezeu nu exagerează niciodată în ceea ce privește corectitudinea. Ba chiar, îndrăznesc să scriu ( să mă ierte Cel de Sus dacă păcătuiesc) că Dumnezeu nu este deloc corect în relația cu oamenii, nu este deloc principial sau legalist. Iartă și iubește prea ușor, zicem noi, pe cei care o viață întreagă L-au detestat, iar pe fideli îi încearcă, adesea, părintește. Nu-L contest pe Dumnezeu pentru asta. Știe El mai bine decât noi de ce acționează astfel.
Dar, El, Dumnezeul nostru, a călcat atâtea principii de-a lungul istoriei, până și propriile porunci pe care le-a dat, propriile legi, propriile hotare pe care le-a pus oamenilor (vezi cu precădere cazul Noe), pentru că El lucrează nu cu legea, ci doar cu iubirea de Părinte care nu are lege.
De aici, nu reiese nicidecum că Dumnezeu ar fi neprincipial, ci mai cu seamă că El însuși este principiul, Cel fără de început și fără de sfârșit, este măsura absolută a iubirii și a legii, dar nu se limitează la lege, ci trece dincolo de ea. Cum? Doar prin iubire.
Prin urmare să nu uităm: Iubim mereu ca să biruim oriunde!… chiar și legea, principiul sau orgoliul corectitudinii.
Ovidiu Bârsan
