Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Dumnezeu straniu și slujitor

           Am avut un vis…

Mergeam pe o plajă, iar Dumnezeu păşea alături de mine. Paşii ni se imprimau pe nisip, lăsând o urmă dublă: una era a mea, cealaltă a Lui.

Atunci mi-a trecut prin minte ideea că fiecare din paşii noştri reprezentau o zi din viaţa mea. M-am oprit ca să privesc în urmă. Şi am revăzut toţi paşii care se pierdeau în depărtare. Dar am observat că, în unele locuri, în loc de două urme, nu mai era decât una singură…

Am stat o clipă și mi-am  amintit. Am revăzut filmul vieţii mele. Ce surpriză! Locurile în care nu se vedea decât o singură urmă corespundeau zilelor celor mai întunecate ale existenţei mele: zile de nelinişte şi de rea-voinţă, zile de egoism sau de proastă dispoziţie, zile de încercări şi de îndoială, zile de nesuportat… Zile în care eu fusesem de nesuportat.

Şi atunci, întorcându-mă spre Domnul, am îndrăznit să-I reproşez:

– Totuşi, ne-ai promis că vei fi cu noi în toate zilele! De ce nu Ţi-ai ţinut promisiunea? De ce m-ai lăsat singur în cele mai grele momente din viaţă, în zilele când aveam cea mai mare nevoie de Tine?

Iar Domnul mi-a răspuns:

– Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut decât o singură urmă de paşi pe nisip sunt zilele în care te-am purtat pe braţe…[1]

ADNOTĂRI

          De regulă, relația noastră cu Dumnezeu prezintă interes doar dacă noi reușim să ne impunem, dar mai ales dacă suntem suficient de îndrăzneți să-I aducem la cunoștință „aranjamentele” noastre în materie de viață, iar El, ca un „bun și iubitor de oameni”, să fie suficient de motivat ca să ne promulge „programul” de viață, fără nicio ratificare. Uneori, nici nu mai ținem cont că ar fi benefic să ne verificăm pe noi înșine și stilul de viață printr-o instanță superioară precum mentorul sau duhovnicul, printr-o acomodare cu epistemologia sau Evanghelia, printr-un refresh axiologic sau spiritual, dar și printr-o largă și încrezătoare deschidere spre divin. Adesea, ne este suficient să hoinărim și să cunoaștem după cartografieri învechite și ideologii gata preparate să stingă haloul experienței metafizice.

Omul recent, ca să folosesc o sintagmă deja cosacrată, este sedus de propria-i elocință evidențiată în construirea unei vieți pe cont propriu, pe baza unor programe care-i stimulează o regalitate deformată și artificială, ba chiar iluzorie.

De bună seamă și pe temei biblic, omul este regele creației, or însăși demnitatea regală induce o adecvare a purtătorului de coroană cu valorile culturale și spirituale care-i oferă baza pentru o ancorare în realitate, dar și o busolă în vedrea evitării derivei, fără a uita nici de „lentila” corectivă în cazul unei „miopii” hermeneutice în domeniul științelor. În plus, regalitatea nu se conturează per se și doar cu măiestrii egolatre, ci, fără excepții, este produsul unui anturaj care antrenează minți luminate și inimi înflăcărate, menite să susțină un ideal. Doar în acest context, omul poate fi cineva –  rege sau erou – dacă se lasă îmblânzit cu smerenie de ceea ce este mai presus de el, Dumnezeu sau om, și dacă poate fi stimulat, fără orgolii, să-și depășească condiția.

Citim mai sus, în prologul de tip storytelling, un adevăr căzut în uitare din varii motive. Nu le iau în dezbatere aici. Însă, oricât s-ar strădui omul să performeze în toate domeniile de interes, alura lui regală e condiționată de cu totul altceva. Înțelegem, cu puțină strădanie și bunăvionță, că omul nu poate fi rege decât dacă Dumnezeu este Valetul lui, Cel care-l pune în valoare și-l slujește până la a-l duce pe brațe atunci când, îmbătat de putere sau durere, omul se prăbușește cu toate distincțiile și diplomele pe care le-a acumulat. Noblețea acestui Valet divin constă tocmai în discreția și profunda amenitate cu care îl tratează pe regele-om, încât acesta nici nu va bănui slujirea și nici nu va fi copleșit cu rușinea de a fi la mâna Valetului. Din acest motiv, Dumnezeu nu merge niciodată în fața omului, ci mereu lângă om, dacă acesta, firește, Îi permite, sau în urma lui veghetor, dacă omul Îl respinge cumva. Abia în situația critică a neputinței de a mai fi într-ale tale, El te ia pe brațe și trece cu tine prin abis ca să-ți redea idealul piscului. Nu, Dumnezeu nu e despot sau feudal, nici măcar zeu cu pasiuni evidente pentru muritori și nici contabil febril al apucăturilor noastre. Este, în schimb, Valetul frumuseții noastre și merită încrederea noastră.

Apoi, omul își dovedește regalitatea într-o situație critică și paradoxală deopotrivă. Deși ar vrea să creadă în Dumnezeu și să ofere lumina și speranța celor din jur, constată că nu are nici credință, nici lumină, nici esență și nici încredere în el însuși. Altfel spus, câtă vreme nu poate să fie pentru el ajutor, cu atât mai puțin va fi altora. Aici orice încercare de a părăsi cercul vicios pare un eșec garantat. Numai că, de la Dumnezeul slujitor al neputințelor noastre, învățăm că orice om poate da ceea ce nu are, tocmai ca să poată avea. De bună seamă, aici logica umană e pironită, cazuistica pică în derizoriu, iar raționamentul discursiv este lezat mortal. Cum să dai ceea ce n-ai? Este de-a dreptul o nebunie, de pe urma căreia te apucă groaza.

Și totuși, paradoxul teribil are dezlegare. Poți să dai sau să oferi ceea ce nici tu nu ai în următoarele variante: când nu poți crede în Dumnezeu, dă-i altuia șansa să creadă și nu generaliza neputința ta. Adică, încurajează-l să creadă, îndeamnă-l să caute credința, fă-l atent și nu ignorant la lecția credinței, chiar dacă ție nu-ți spune nimic. Poate el, cel îndrumat într-acolo, o va înțelege și se va bucura să creadă. Acesta este un prim mod de a da celuilalt ceea ce tu nu ai. Apoi, dacă în tine nu găsești niciun dram de speranță înspre bine, nu le fura și altora speranțele. Lasă-i liberi și încrezători că speranța nu moare niciodată, deși, aparent și nociv, noi o declarăm moartă atunci când ultimul efort s-a epuizat. Dar cine poate ști care este ultima sforțare pentru tine? De aceea, dă-le oamenilor dreptul la speranță, lasă-i sub mângâierea ei și reînvață să speri privindu-i. Iată un al doilea mod de a oferi ceea ce tu nu ai. În sfârșit, o terță situație  se conturează atunci când nefiind în stare să-L iubești pe Dumnezeu sau pe cine știe ce om, nu vei cere nimănui să-ți adopte neputința. Fii onest cu tine însuți și încurajează-i pe ceilalți înspre iubire. Făcând lobby sau culoar pentru credință, speranță și iubire este posibil să le dobândești și tu, pentru că însuși Dumnezeu a fost primul care ne-a dăruit ceea ce nici El nu avea: moartea ca Om a lui Hristos, Fiul Său, cu toate că în Dumnezeu nu există moarte, ci numai viață.

Dar Dumnezeu există. Și nu pentru ca să ne ia poverile sau suferințele, ci pentru ca să le ducă împreună cu noi. De fapt, există Dumnezeu ca să ne ia în brațe cu tot cu poverile și neajunsurile noastre. Numai că noi nu ne mai dăm seama când suntem îmbrățișați de Domnul. Oare de ce? Fiindcă nu ne mai place să îngenunchem și nu ne mai place să tăcem. Fiincă suntem prea sus și Dumnezeu nu mai are loc acolo. Fiindcă suntem prea vizibili și Dumnezeu este prea tainic, discret și misterios. Fiindcă preferăm duelul și nu îmbrățișarea, pedepsele și nu mângâierile, scupările și nu sărutările blânde și sincere.

Și atunci, ce să mai facă Dumnezeu? Nu are de ales decât să ne îmbrățișeze și să ne ducă pe brațele Lui în somnul nostru, în visul nostru, în veghea de-o noapte, două, trei…de totdeauna. De aceea, nu renunțați la visul din vis: acela de a fi cu Dumnezeu, cuprinși de-o îmbrățișare de Părinte. Adormiți, visați, credeți cum puteți…va veni ziua când Dumnezeul din vis va fi Dumenzeul cotidian, de fiecare zi. Atunci îți vei da seama că ai crescut și a trebuit să suferi pentru asta. Da, ai crescut și pentru că ți-ai dat seama că Dumnezeu nu ne caută după locul în care ne aflăm, ci după strigătul inimii noastre.[2]

Finalmente, Blaise Pascal ne asigură: Îngenuncheați, și credința va veni!

Ovidiu Bârsan

[1] Poveste preluată de pe siteul http://www.citatepedia.ro/comentarii.php?id=105667, accesat în 3 iulie 2019.

[2] Hrisostom Filipescu, Trăiește frumos, iartă la timp și iubește cu adevărat, Editura I.C.S.E.M., Iași, 2018, p. 57.

Adaugă un comentariu

comentariu
Ovidiu Bârsan

Postări recente

Arhivă

Categorii