Dorințe tâmpe sau prostii „deștepte”?
Un cuplu căsătorit prin anii 60, aniversează 40 de ani de căsnicie într-un mic restaurant liniştit şi romantic. Dintr-o dată la masa lor apare o mica zână care le spune:
-Pentru că sunteţi un cuplu exemplar şi pentru iubirea voastră reciprocă în tot acest timp, vă îndeplinesc fiecăruia o dorinţă! Soţia spune:
-Vreau să călătoresc cu soţul meu drag în jurul lumii! Zâna flutură bagheta magică şi apar 2 bilete de călătorie în mâinile ei.
Soţul s-a gândit un moment şi spune:
– Ei bine, asta e o oportunitate care nu-mi va veni de 2 ori. Îmi pare rău iubirea mea, dar dorinţa mea este de a avea o soţie cu 30 de ani mai tânără decât mine! Soţia şi zâna au rămas profund dezamăgite. Dar dorinţa este dorinţă. Zâna a fluturat bagheta magică şi minune!…. soţul a devenit de 92 de ani!
(Poveste preluată de pe site-ul :http://www.florentin.ro/zana-din-povesti.html/comment-page-1)
Marginalii pe seama unor dorințe
Bărbaţii n-ar trebui să uite că zânele sunt totuși de sex feminin!…că dorințele îndrăznețe, mereu, au prețuri mari ; că a ști să simți oportunitatea fără a fi un oportunist e genial pentru fiecare dintre noi. Iar, firește, femeile n-ar trebui să uite că …trebuie să zâmbească…nu neapărat de prostia bărbaților, însă atunci când e cazul chiar și de ea.
Dar, Pay attention ! E periculos să zâmbești de prostie dacă nu deți ingeniozitatea de a extrage sublimul din mizerie sau din prostie. Da, orice prostie are sublimul ei, și anume acela de „a se cinsti” cu amuzamentul, perseverența, afișarea și inviolabila aroganță. De altfel, nu te poți amuza sănătos de o prostie, nu ști s-o cântărești corect, dacă nu ești capabil de autoironie și de bășcălia cu propriile reușite.
Cu toate astea, între noi fie vorba, mai mereu puțină ironie sau umor, la care adăugăm căderea la învoială și puțină răbdare, pot face ca și în condiții precare, crepusculare chiar, lucrurile să funcționeze.
Îmi place cu precădere un episod de înaltă „deșteptăciune” oferit de Conu Leonida și Efimița în piesa de teatru a lui I. L. Caragiale : Conul Leonida față cu reacțiunea (1880). El ilustrează perfect un mod ingenios de a gestiona ignoranța, prostia și nesituarea în temă : prin admirație. Adică, în fața prostiei evidente, nicio critică nu va avea sorți de izbândă, ba mai mult prostia criticată și băgată-n seamă va deveni rapid „virtutea” sau „medalionul” care atârnă la „colierul” prostului. Doar admirând un prost sau mirându-te de prostia lui poți scăpa de avalanșa convingerilor lui sau de valul dorințelor siropoase care spumeghă a împlinire. Însă, mare atenție! Toată admirația până la a nu te prosti și tu cu prostia.
Dar să revenim la Caragiale. Efimița este mereu plină de admirație față de al ei consort : Ei ! cum le spui dumneata, să tot stai s-asculți ; ca dumneata, bibicule, mai rar cineva.[1] La rândul lui, Leonida, la cei șaizeci de ani ai lui, știe s-o ia cu binișorul pe Efimița, speriată de moarte că a izbucnit o „revuluție” pentru instaurarea unui regim republican. Ignoranța femeii, judecata ei simplistă, panica generată de închipuita „reacțiune” sunt topite în elocința admirativă și tâmpă a soțului. Iată câteva replici concludente:
- Leonido! scoal’ că-i foc, Leonido!…Scoal’că-i revuluție, bătălie mare afară!…
- Mițule, nu-i nimica; știi cum ești dumneata nevricoasă (isterică, iritabilă), unde am vorbit toată seara de politică, te-ai fi culcat și cu fața-n sus și ai visat cine știe ce…
- Leonido, deșteaptă sunt eu acuma?
- Apoi de! Mițule, asta dumneata știi.
- Bravos, bibicule! nu m-așteptam ca tocmai dumneata să te pronunți cu așa iluzii (aluzii) în contra mea; te credeam mai altfel…îmi pare rău!…Cocoane Leonido, sunt deșteaptă; am auzit cum te-auz și m-auzi…revuluție, bătălie mare!
- Bine, Mițule, stăi, nu te importa ( înfuria – de la s’emporter, fr.) degeaba…[2]
După multe tensiuni și dispute de care pe care, Leonida îmbărbătat și plin de triumful teoriei lui, îi aplică Efimiței sentința:
- Ei vezi? Tot vorba mea, domnule! Omul, bunăoară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia (fantezia) e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Văzuși?…
- Ei, bibicule, apăi cum le știi dumneata, toate, mai rar cineva![3]
Și totuși, prostia trebuie admirată. Asta pentru că, doar în admirație stă toată „seriozitatea” ei, fiindcă o prostie de care nu te miri și care nu atrage public, este un fleac, o nimica toată. Ba mai mult, în unele cazuri, ea poate trece drept o cumsecădenie care nu-i la îndemâna oricui. În astfel de situații te lași prostit de cumsecade ce ești.
N-am intenționat să elogiez aici porostia. Nici nu doresc, deloc, să mă sustrag cu intenționată neprihănire din fața unei realități prea evidente, și anume aceea că în fel și chip cu toții cădem uneori în prostie, că, adeseori, îi jucăm rolul cu ambiția celui convins că nu i se potrivește. Cu totul altceva mi-am propus, luând în seamă povestea de mai sus. Oricât am dezavua prostia, dacă nu învățăm ceva din ea, critica, bârfa, judecarea sau arătarea ei cu degetul nu valorează nimic.
Prin urmare, aplicând o maximă selecție, două atitudini se impun în fața prostiei : mai întâi deșteptarea și săltarea din prostie, iar apoi puterea de a admira didactic sau instructiv un prost pe bune.
[1] Ion Luca Caragiale, „Conul Leonida față cu reacțiunea”, în vol. Teatru, Editura Litera, București, 2017, p. 79.
[2] Ibidem, p. 83.
[3] Ibidem, p. 90.
Ovidiu Bârsan
