Într-o măsură mai mare sau mai mică, ne surprindem adesea oscilând între credință și necredință în Dumnezeu sau între credință și îndoială. Această instabilitate este cât se poate de omenească, ține de condiția noastră de făpturi limitate în ceea ce privește asigurarea unei consecvențe sau constanțe, dar și de puțina preocupare de a ne depăși condiția. Aș îndrăzni să precizez, fără intenția pângăririi cuiva, că la măsura pur umană suntem mai degrabă necredincioși decât credincioși. Acest fapt, dezvăluie o situație paradoxală, dar cât se poate de reală: credința necredincioșilor sau mai exact o credință aparentă.
Dar poate exista credință aparentă? Câtă vreme impunem condiții ferme și stabilim criterii limitative, riscăm să ne prefacem că totul este în regulă în materie de credință, ba chiar să ni se pară firesc să avem și noi pretențiile noastre când vine vorba de actul credinței.
Mai precis, credem în Dumnezeu dacă Acesta are minimul bun simț de a ne arăta un semn că există sau dacă ne rezolvă favorabil situațiile critice cu care ne confruntăm. Merită să credem în El, dacă avem garanția fericirii imediate și o viață lipsită de provocări solicitante, uneori chiar dramatice. Da, credem în Dumnezeu doar dacă constatăm rapid că avem noroc, dacă nu ne penibilizăm în ochii lumii ca fiind credincioși, dacă nu vom fi etichetați drept obscurantiști, pupători de moaște sau mai nou intoleranți cu ideologiile de gen și cu „apostolii” progresismului de tipul corectitudinii politice și a marxismului cultural.
În altă ordine de idei, bifăm o credință aparentă chiar și atunci când avem pretenția de a ne considera aleșii Domnului, adică puncte de reper în cele ale credinței și principali furnizori de acte religioase. Ba chiar mai mult, conturăm apasat aceste criterii, evidențiindu-le cu emfază, de parcă ar fi titluri nobiliare și nicidecum invitații la descoperirea unei credințe smerite care este lucrătoare prin iubire, după sublinierea inspirată și plină de înțelepciune a apostolului Pavel din Tars. (Galateni 5, 6)
În plus, atunci când, în numele credinței pe care o împărtășești, excluzi, siluiești și desconsideri, avem în vedere mai degrabă un moft, un capriciu ieftin sau o aroganță, toate întreținute cu plăcerea de a fi alesul, elita sau apropiatul. Poți să-ți dai importanță numai dacă uiți de Dumnezeu și de relația ta cu El. Oricât ai fi de însemnat și de folositor oamenilor, cine ești tu înaintea lui Dumnezeu? Și ce diferență e între tine și omul care ți se pare cel mai neînsemnat?[1] De fapt, cu o astfel de atitudine, te condamni la puținătatea înțelegerii credinței, dar mai ales la riscul ca o credință sinceră să poată fi găsită mai mereu și în sufletele celor încă nesiguri, necopți, dilematici și neangajați în cercul aleșilor. Pilduitoare este remarca pe care Hristos o aduce în fața aleșilor din poporul israelit vis-a-vis de credința onestă manifestată de un centurion roman (păgân, idolatru, dușman al aleșilor) care-i cere Fiului lui Dumnezeu să-i tămăduiască slujitorul: Adevărat vă grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credință. (Matei 8, 10) De aceea, nu vreun criteriu anume mă recomandă a fi sau a nu fi credincios, ci chemarea lăuntrică la a crede, pe care Dumnezeu o adresează sufletelor fără selecții. Căci, prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia dintre voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înțelept, precum Dumnezeu i-a împărțit măsura credinței. (Romani 12, 3) Pe de altă parte, prin invitația sa totalizantă, Iisus șterge, practic, linia de demarcație dintre «înăuntru» și «afară». Marginalii au acces la «centru»… Se vizează recuperarea celor care n-au nimic de oferit, a celor «pierduți». Pe scurt, e vorba de a aduce înăuntru tocmai pe cei care își duc viața extra muros, în afara cetății și a «elitei» citadine…Iisus nu predică niciodată de la un amvon al distanței incriminatoare. Nu vorbește, neapărat, din alt loc decât din acela în care se află păcătoșii. Dimpotrivă, stă cu ei la masă, le dă curaj, îi mângâie, îi asumă.[2]
Ce aș mai putea scrie despre credință? Întâi de toate, faptul că nu poți da nimănui lecții de credință. Nici nu poți fi grozav în comparație cu ceilalți pentru că deții puterea de a crede. E de prost gust. Întotdeauna, Hristos a făcut apel la puterea de a crede în El a celor care I-au solicitat ajutorul, dar n-a dat absolut nimănui lecții de credință, nici nu a condamnat lipsa credinței la unii, întrucât știa că drumurile care duc la credință poartă același nume, toate: pariu, aventuri, incertitudine, cuget de om nebun.[3] Probabil, unii dintre noi nu suntem încă pregătiți pentru acest gen de abordare. Preferăm comoditatea acelui mură-n gură sau amânarea inexplicabilă, totalmente cronofage, dacă ținem seama de spusa lui Soren Kierkegaard cum că Dumnezeu nu este un imens papagal roșu[4] care să apară de nicăieri și să ne seducă prin colorit. În schimb, merită să-i dăm atenție scriitorului Paul Valéry (1871-1945) care s-a exprimat încurajator: Prefer să cred în Dumnezeu decât să-L văd în toată slava sa.
Apoi, nu vreau să ezit în a scrie că, uneori, ne considerăm credincioși și la primul bobârnac al vieții suntem surprinzători de îndoielnici sau chiar „curați murdari” de prea multă necredință. Că alteori avem prețiozități de învățători ai credinței și ne pierdem în silogismele rațiunii sofisticate și ale neputinței rușinoase, în loc de a explica limpede ce este credința?
Dar oare poți vreodată explica limpede ce este credința? Mai de grabă constați roadele ei: imposibilul posibil, prezența absentului, evidența inevidentului, nebunia iubirii, acceptarea miracolului și biruința nebiruitului. Mai amețitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: «Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!» (Marcu 9, 24)…[Adică], nu cred și totuși mă rog. Cred și totuși știu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun «Doamne» lui Hristos. Și nu cred de vreme ce-L rog să vină în ajutorul necredinței mele. Și cui îi cer să mă vindece de necredință? Celui în care urmează să cred![5]
De ce aș face pe maestrul sigur pe el și interesat să impună cu orice preț credința discipolilor lui, desfințându-i, fără regrete, pe cei ce încă mai au sinceritatea îndoielii sau poate refuzul întârziat al credinței? Doar pentru simplu fapt că, de multe ori, chiar „maeștri” și discipoli deopotrivă, mimăm parșiv credința, considerând-o un medalion strălucitor pe care să-l afișăm ostentativ și trufaș ca să dăm bine în ochii celor de meserie? Pentru că nu de puține ori folosim credința ca amenințare și armă înfricoșătoare împotriva celor necredincioși sau căldicei într-ale credinței? Sau pentru că, în repetate rânduri, închidem, ignorăm și „ucidem” – în numele așa-zisei credințe cu care ne lăudăm – speranțe care puteau înflori, iubiri care așteptau confirmări sau omenii care ar fi fost în stare să ridice anateme?
Dar nu, nicidecum, nu aceasta este credința! Dimpotrivă, este aidoma unei „umbrele” care te protejează de eroisme ieftine și prețiozițăți de doi bani. Te acoperă de „ploaia” vedetismului, păstrându-te curat, sincer, discret, neclamând viguros că o deții, ci lăsându-i pe cei din jur s-o intuiască din faptele tale sau nici măcar de acolo.
Credința
nu-i pentru „tarabă”, nici pentru „editoriale”. Este pentru suflet oxigenul care
întreține „respirația” în lumea lui Dumnezeu. Merită să credem în El, chiar
dacă încă nu știm Cine este și ce vrea de la noi. Treptat vom înțelege că a trăi înaintea lui Dumnezeu
nu înseamnă să trăim înaintea unui Dumnezeu din cer. Înseamnă să-L trezim pe Dumnezeu
din noi și să trăim înaintea Lui.[6] Tocmai de aceea Îl rog:
Doamne, învață-mă să cred! Ajută puținătății credinței mele să se salte dincolo
de îndoielile risipitoare!
[1] Lev Tolstoi, Despre Dumnezeu și om, traducere din rusă de Elena Drăgușin-Richard, Editura Humanitas, 2017, p. 124.
[2] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, București, 2012, pp. 189-190.
[3] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 71.
[4] Apud Ibidem, p. 70.
[5] Nicolae Steinhardt, op. cit., p. 46.
[6] Lev Tolstoi, op. cit., p. 215.
