„Într-o frumoasă zi de vară, pe la ora prânzului, se făcu mare liniște în parc. Păsările se odihneau liniștite în umbra copacilor. O vrăbiuță își scoase capul de sub aripă și întrebă:
–Ce este viata?
Toți cei din jur au fost surprinși de această întrebare grea. Un trandafir tocmai înflorea, deschizandu-și petalele. El spuse:
-Viața este o deschidere!
Fluturele, care tocmai se odihnea pe una dintre petalele trandafirului după ce zburase de la o floare la alta, îi răspunse: “
-Viața este libertate și fericire!
O păpădie simți vântul atingând-o în joacă și spuse temătoare:
-Viața este risipire, da, doar risipire…
Jos, pe pământ, o furnica trăgea după sine un pai de grâu de zece ori mai mare decât ea. Când auzi un asemenea lucru se opri, își trase sufletul și spuse:
-Viața nu este decât trudă și muncă!
Poate că ar fi început să se certe dacă nu ar fi venit o ploaie fină care șopti:
-Viața este formată din lacrimi, doar din lacrimi!
Deasupra ei plutea plin de maiestate un vultur care, de acolo de sus, spuse:
-Viața este o năzuință spre înalt!
Apoi, veni noaptea. După un timp, un om mergea acasă pe aleile goale. Venea de la o petrecere și se gândea… „Viața…hm…este o continuă căutare a fericirii și o înlănțuire de decepții!”
După lunga noapte veniră, în sfârșit, și zorii dimineții care spuseră:
-Așa cum noi suntem începutul zilei care vine, la fel viața este începutul veșniciei…”
ADNOTĂRI întregitoare
În întrebări toți suntem geniali; doar la răspunsuri ne răsfirăm în proști, mediocri, deștepți și geniali. (Alexandru Dragomir, O teză de doctorat la Dumnezeu. Exerciții de gândire, Ed. Hunanitas, București, 2016, p. 255)
Plasând aserțiunea reputatului filozof în deschiderea acestei scolii (note, remarci), nu-mi doresc să vă incit gândirea în direcția vreunei jurizări vis-a-vis de răspunsul pe care voi încerca să-l conturez mai jos. Asta, de bună seamă, dacă voi găsi vreun răspuns valabil, solvabil chiar, care poate susține lămuritor și generos o întrebare de anvergura celei din titlu. Admit, de asemenea, cu multă amenitate, orice evaluare pe care veți dori s-o produceți, fie ea mărturisită sau, dimpotrivă, așezată în „umbra” propriilor gânduri. Pâna la urmă, interpretarea este un meci fără arbitru, chiar dacă te plasează, în funcție de consistența ideilor, în „campionate” de gândire diferite.
Așadar: Ce este Viața? Iată o întrebare care poate stârni reacții diverse. Pentru unii, care-și trăiesc Viața ca pe circuitele de Formula 1, întrebarea nu se pune. Acolo, n-ai vreme de meditații încântătoare și răscolitoare. Totul se trăiește în viteză, cu dorința de a scoate un timp cât mai bun, fericitor și confortabil pentru finalul cursei. Până atunci, trebuie să-ți trăiești plăcerea cursei, chiar dacă în jurul tău nu poți vedea decât umbre care se succed în mare viteză. Nici vorbă de predilecții contemplative îndreptate spre ceea ce te înconjoară. Acolo, în cursa nebună ești doar tu cu plăcerea ta de a trăi intens o viață măsurată în Km/h.
Altora, interogația de mai sus li se pare de o stupiditate rarisimă. În opinia lor, este o imensă prostie să ridici o astfel de întrebare. Cum adică Ce este Viața? Te mai întrebi încă? Ai timp să despici firu-n patru? N-ai aflat că nimic nu este mai inutil decât să faci în mod eficient ceea ce nu ar trebui făcut deloc? Deci, la ce bun să-ți pese de atâtea „acrobații” mintale? Lasă-le pe seama filozofilor care oricum n-au altceva mai bun de făcut sau abandonează-le în evlavioasele predici ale clerului, interesat să te „muncească” cu astfel de preocupări. Dar, înainte de orice, gândește-te bine: dacă filozoful învârte idei, dacă logicianul raționează, dacă profesorul sau cercetătorul prezintă lucrări, iar popii te obosesc inutil cu „veșnicii” expirate, cine mai are timp să-și trăiască viața?
Mai sunt și dintr-aceia care au insomnii dacă nu găsesc răspunsul la prețioasa întrebare. Pentru ei tot universul gravitează în jurul specialei interogații. Este o impietate gravă, învecinată cu pierderea Raiului, să ignori o astfel de chestiune. În plus, devin acuzabili, demni de oprobiu, toți cei care n-au evlavie la diferitele păreri în materie. Cu toate acestea, o oarecare luciditate în felul de a înțelege și echilibra lucrurile se impune. Pur și simplu trebuie admis, fără prea multe dojane, că nu toți avem vocația marilor întrebări și cu atât mai puțin ne lăsăm seduși de ele. De bună seamă, această constatare nu înseamnă invitație la ignoranță, ci doar o cuminte așezare a lucrurilor în peisaj. De acolo, la vreme potrivită, se nasc marile curiozități, doar în momentul când nu te mai rabzi în ignoranță și mediocritate. Cu alte cuvinte, întrebarea se zămislește în tine și de acolo se vrea eliberată după ce în prealabil ai fost un ignorant și apoi ți-ai dorit să fi un știutor. Dacă omul zilelor noastre are din ce în ce mai puțin interesul să se întrebe asupra aspectelor imperiale ale Vieții sau chiar cu privire la Viața însăși, se datorează și faptului că în el nu se mai „naște” starea de neștiință, ca stare premergătoare și cauză a științei. Este o rușine să te surprinzi neștiutor, darămite să te mai și prezinți ca atare. În astfel de condiții, sedarea cu iluzia că le ști pe toate, îți anesteziază orice dorință de a sta în preajma întrebărilor.
Și totuși, marile întrebări sunt aștrii de pe cerul Vieții. Ele conduc, enigmatic uneori, spre „soarele” existenței. De aceea, vă întreb, fără solemnitate și deloc agasant : Ce este Viața ? Admit că poate fi tot ceea ce ne prezintă povestea de mai sus. Dar pentru mine, constatările de acolo sunt prea generale. Prin urmare, vă răspund în felul următor : Viața este ceea ce trăiești, înțelegi, cunoști și recunoști la momentul în care ești întrebat. Restul nu e altceva decât amor cu ideile proprii.
Ovidiu Bârsan
