Binele făptuit – un „fagure de viespi” ?
Într-o zi, la uşa unui bătrân înţelept, a bătut o tânără necunoscută care, înecându-se în lacrimi, i-a povestit acestuia povestea sa.
-Nu ştiu cum să trăiesc mai departe…a spus ea cu glas tremurând. Toată viaţa m-am comportat cu oamenii aşa cum aş fi vrut ca ei să se comporte cu mine. Eram cu ei sinceră şi cu sufletul deschis…Încercam să-i ajut după puterile mele, fără să aştept ceva în schimb. Îi ajutam cu ce puteam. Eu, într-adevăr, făceam totul necondiţionat, iar, în schimb, primeam doar răutate şi ironie. Mă doare enorm…pur şi simplu am obosit…Vă implor, spuneţi-mi ce să fac?
Înţeleptul a ascultat-o răbdător şi apoi i-a dat un sfat:
-Dezbracă-te şi plimbă-te goală pe străzile oraşului ! a spus el liniştit.
-Mă iertaţi, dar eu încă n-am decăzut într-atât…Probabil aţi înnebunit sau glumiţi. Dacă voi face aşa ceva, nu ştiu ce pot aştepta de la trecători…Te pomeneşti că cineva mă va dezonora sau îşi va bate joc de mine…
Înţeleptul s-a ridicat brusc, a deschis uşa și a pus pe masă o oglindă.
-Îţi este ruşine să ieşi dezbrăcată afară, dar, dintr-un oarecare motiv, nu te sfieşti să umbli prin lume cu sufletul dezgolit, deschis larg ca această uşă. Le permiţi tuturor să-ţi pătrundă în suflet. Sufletul este o oglindă şi din această cauză ne putem observa pe noi înşine în sufletul altor oameni. Dacă sufletul lor este plin de răutate şi patimi, o astfel de imagine vor vedea ei în sufletul tău curat. Cu alte cuvinte, cei răi nu vor ști să aprecieze luciul fermecător al sufletului tău sau noblețea ta de a păstra cu orice preț „apele” lăuntrice limpezi și proaspete, deși au nevoie disperată de „oglinzi” în care să-și oglindească fețele malformate și schimonosite de răutate. Ei nu sunt destul de puternici şi nu au suficient curaj pentru a recunoaşte că eşti mai bună ca ei şi pentru a încerca să se schimbe. Din păcate, aceasta este soarta celor cu adevărat curajoşi…
-Ce să fac atunci? Cum pot schimba această situaţie, dacă nimic nu depinde de mine?, a întrebat ea.
-Vino cu mine ! Vreau să-ţi arăt ceva…Priveşte ! Aceasta este grădina mea. De mulţi ani ud aceste flori de o frumuseţe nemaivăzută şi am grijă de ele. Sincer să fiu, n-am văzut niciodată cum înfloresc bobocii lor. Mi-a fost dat să le găsesc deja înflorite, cu frumuseţea lor atrăgătoare şi mireasma îmbătătoare. Deci, copilă, învaţă de la natură ! Priveşte aceste flori minunate şi fă precum ele ! Deschide-ţi atent sufletul în faţa oamenilor, în aşa fel încât ei să nu observe acest lucru. Deschide-ţi sufletul doar oamenilor buni. Fugi de cei care îţi rup petalele şi le calcă în picioare ! Aceste „buruieni” încă mai au de învăţat ca să ajungă la acelaşi nivel cu tine şi de aceea tu nu ai cum să-i ajuţi. Tot ce vor vedea la tine este oglindirea lor pocită.
În lume există multă murdărie şi răutate. Dar cel ce doreşte, poate rămâne curat…Fii sinceră şi demnă înaintea ta şi înaintea celorlalți. Totuşi reţine: nu merită să arunci perle la porci. Nu va fi de folos nici lor, nici ţie…
ADNOTĂRI întregitoare
Privită în ansamblu, povestea ridică o întrebare fundamentală: Cine și de ce ar mai paria astăzi pe forța binelui, mai ales într-o lume care aduce în prim plan și premiază, fără remușcări, grobianismul, promiscuitatea, delațiunea, mahalagismul, clientelismul, neomarxismul cultural, deconstructivismul literar, relativizarea istoriei și a valorilor creștine sau impune fără rețineri erodarea mentalităților și a comportamentelor care încurajează libertatea individuală, demnitatea umană și exprimarea responsabilă ? Cu alte cuvinte, când în jurul tău se conturează agresiv și din ce în ce mai concret o nouă ideologie centrată pe nivelare culturală și socială sau când o nouă „religie” îți propune „paradisul” corectitudinii politice, te întrebi: ce cotă mai are binele, ca valoare morală, la „Bursa de Valori ” a lumii contemporane ? Fără să fiu suspectat de un pesimism cu tendințe alarmiste sau panicarde, vă provoc la un alt fel de înțelegere a binelui și a rosturilor lui.
Întâi de toate, chiar dacă are cotă mare de risc pe piață, investiți fără zgârcenie și fără regrete în tot ceea ce conștiința morală din voi girează ca valoare sau bine. Numai în felul acesta veți câștiga pariul cu voi înșivă, chiar dacă ceilalți nu vor da nici măcar doi bani pe câștigul vostru. Apoi, devine important să înțelegem că binele este asemenea unui loz, adică a unui bilet de loterie. Este absolut necesar să-l extragi sau să-l cumperi, indiferent de rezultat. Dacă nu faci asta, nu exiști cu adevărat. A face binele este totuna cu a juca la loterie. Poti câștiga sau pierde făptuind binele. Ceea ce pentru tine apare ca un câștig evident, poate fi o pierdere de vreme pentru celălalt, iar inversarea polilor câștig-pierdere oricând este posibilă. Binele ca risipă de sine, ca timp pierdut, sau binele ca un „fagure de viespi” care contribuie la crearea unei indispoziții și a unei iritări, până la a-l face insuportabil pe cel care-ți vrea binele, sunt tot atâtea fațete al jocului. Numai că indiferent de percepții și reacții, lozul trebuie jucat, iar riscul trebuie asumat.
Suntem învățați să mulțumim afabil celor care ne fac bine în viață. Și asta se întâmplă încă de timpuriu. Cred că e printre primele lecții de bune maniere pe care le predăm inclusiv copiilor noștri. Cu timpul, lecția cu pricina, devine o conduită care nu mai încântă pe nimeni. De câte ori nu se rostește mulțumirea formal, circumstanțial, fără vibrație lăuntrică? Veți zice că este bine și așa, decât deloc. Nu m-aș opri doar la formalisme. Ele ne vlăguiesc de-a dreptul și ne seacă sufletele.
Dimpotrivă, am putea scăpa de aceste manierisme păguboase astfel: când cineva îți face vreun bine, nu te gândi lacom cum să profiți la maximum de binele care vine spre tine, ci învață să-l așezi pe binefăcătorul tău la inima ta, în sufletul tău, și nu-l alunga de acolo niciodată, indiferent ce se spune despre el în lumea largă. El este pentru tine binefăcătorul, nicidecum subiect de bârfă cu ceilalți. Dacă el este deja parte din tine, prin binele ce ți l-a făcut, nu-l vei uita niciodată. Dar cine te mai învață astăzi acest lucru?
Și astfel, după ce devi „sugativă” a binelui, concentrându-te cum să exploatezi în favoarea ta totul, binefăcătorul cade în uitare. Asta în cel mai fericit caz, deoarece ceva straniu se poate petrece. Treptat, atenția ta față de el pălește până la dispariție. Mai întâi pentru că în sufletul tău se strecoară îndoiala: De ce, cu ce interes mi se face un bine? Cu siguranță este ceva necurat la mijloc. Până și el, amabilul, țintește ceva, nedeslușit încă, dar mă folosește prin nevoia mea sau slăbiciunea mea.
Din acest moment, începe respingerea binefăcătorului. Ea se întemeiază pe un soi de complex de inferioritate a celui ajutat, care-l dirijează vehement și cu rapiditate la revoltă față de cel ce i-a întins oarecând salvator mâna. E complexat pentru că și-a deschis sufletul cuiva, lucru perceput ca ceva vulnerabil, de care ar fi vrut să se ferească. Când cineva îți cunoaște intimitățile sufletești, te simți slab, expus la orice. Însă nimeni nu te poate ajuta fără această descoperire a universului lăuntric. Riscul este într-adevăr mare, dar mereu pe măsura dorințelor de bine a celui lipsit. Dacă nu se reușește depășirea acestui complex, el va dezvolta fără remușcări trădarea binefăcătorului, adică vinderea ieftină a tezaurului de bine din tine, dar și eliminarea celui ce oarecând a avut brațe pentru mângâieri lăuntrice sau timp pentru a crește împreună cu tine în bine.
De la respingere la trădare, cu toată psihologia acestui parcurs, adeseori trecem și noi. Temeiul este același cu cel prezentat mai sus. În oameni, domină frecvent întunericul și orgoliul de a nu se suferi la nesfârșit în postura de „pacienți” ai celor dispuși să-i ajute. Dar când se văd reabilitați, uită de doctor, ba chiar îl resping și, apoi, îl trădează, bârfindu-l că a vrut mai degrabă să-i îmbolnăvească decât să-i însănătoșească. Curată nebunie! Dar cui îi mai pasă?
Bunăoară, este momentul să recunoaștem că avem un caracter versatil, că ducem în noi stări de rai, dar și „cioburi” de iad, într-un melanj ciudat și inexplicabil. Iar binefăcătorul poate fi, în aceeași măsură, binecuvântare sau blestem, firește, din perspectiva celui ce are nevoie de el. În sfârșit, să admitem că suntem antiteze firave sau, uneori, suficient de viguroase ca să nu ne mai înțelegem nici măcar pe noi înșine.
Ovidiu Bârsan
