Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ovidiu Bârsan

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Câștigă meciul cu tine însuți și vei deveni un adevărat selecționer de valori!

Ambiții mediocre

Un bărân stătea în balansoar zi de ziintuit în scaunul sãu, el a promis sã nu se mişte de-acolo pânã nu îl va vedea pe Dumnezeu.

Într-o dupã-amiazã frumoasã de primãvarã, bãtrânul se legãna neabătut în balansoarul sãu, în cãutarea vizualã a lui Dumnezeu, când vãzu o fetiţã jucându-se peste drum. Mingea ei se rostogoli în curtea bãtrânului. Ea fugi sã o ia şi cum se apleca s-o ridice, l-a privit pe bãtrân şi i-a spus:

– Domnule bãtrân, te vãd în fiecare zi legãnându-te în scaunul tãu şi uitându-te în gol. Dupã ce te uiți?

– Oh, draga mea copilã, eşti încã prea micã pentru a înţelege, replică bãtrânul.

– Poate, rãspunse fetiţa, dar mama mi-a spus întotdeauna cã dacã am ceva în minte trebui sã vorbesc despre asta. Ea spune cã astfel înţelegi mai bine lucrurile. Mama mea spune întotdeauna: ,,Domnişoarã Lizzy, împãrtãşeşte-ţi gândurile. Spune, spune şi iar spune ce ai pe suflet”, aşa zice mereu mama mea.

– Ei bine, domnişoarã Lizzy, nu cred cã mã poţi ajuta, mormãi bãtrânul.

– Poate cã nu, domnule bãtrân, dar poate cã te pot ajuta doar ascultându-te.

– Bine, domnişoarã Lizzy, mã uit dupã Dumnezeu.

– Cu tot respectul cuvenit, domnule bãtrân, vã legãnaţi în sus şi în jos în scaunul acela zi dupã zi în cãutarea lui Dumnezeu? spuse domnişoara Lizzy uimitã.

– Ei bine, da. Am nevoie sã cred, înainte de a muri, cã existã un Dumnezeu. Vreau sã vãd un semn şi încã nu l-am vãzut, spuse bãtrânul.

– Un semn, domnule? Un semn? spuse domnişoara Lizzy, acum chiar zãpãcitã de cuvintele bãtrânului. Domnule bãtrân, Dumnezeu îţi dã un semn chiar în momentul când tragi aer în piept data următoare, când poţi mirosi flori proaspete, când poţi auzi pãsãrile cântând, când se naşte un copil. Domnule, Dumnezeu îţi dã un semn când râzi şi când plângi, când îti simţi lacrimile rostogolindu-se pe obraji. Este un semn în inima ta ca sã îmbrãţişezi şi sã iubeşti. Dumnezeu îţi trimite semn pe aripile vântului şi în culorile curcubeului şi în trecerea anotimpurilor. Toate aceste semne existã, sunt aici şi tu nu crezi în ele? Domnule Bãtrân, Dumnezeu este în mine şi în tine. Nu trebuie sã-L cauţi, pentru cã El este chiar aici tot timpul.

Cu o mânã în şold şi cu cealaltã gesticulând în aer, domnişoara Lizzy continuã:

– Mama spune: Domnişoarã Lizzy,dacã vei cãuta ceva mãreţ, impresionant, ţi-ai închis ochii pentru cã a-l vedea pe Dumnezeu înseamnã sã vezi lucruri simple, înseamnã sã vezi viaţa în tot ce existã. Asta îmi spune mama.

– Domnişoarã Lizzy ai o pãtrundere destul de mare în ce priveşte cunoştinţele tale despre Dumnezeu, dar tot ce mi-ai spus nu este încã destul.

Lizzy merse spre bãtrân, îşi puse mâinile ei mici deasupra inimii lui şi îi spuse încet la ureche:

– Domnule, vine de aici, dinãuntru, nu de acolo, din afarã, şi arãtã spre cer. Gãseşte-l pe Dumnezeu în inima ta, în oglinda sufletului tãu. Apoi, domnule bãtrân, vei vedea semnele.

Domnişoara Lizzy traversã strada, se întoarse şi îi zâmbi bãtrânului. Apoi, se aplecã sã miroase florile şi strigã:

– Mama spune întotdeauna: ,,Domnişoară Lizzy, dacă o să cauţi ceva măreţ, ţi-ai închis ochii.”[1]

Noi, oamenii, printre altele, suntem niște căutători de meserie. Nu-i o noutate pentru nimeni acest lucru. Analizându-ne minuțios, constatăm că tot ceea ce facem se înscrie, de fapt, într-un program de căutare mai mult sau mai puțin convențional, cu ținte mai mult sau mai puțin fezabile.

De altminteri, am impresia că am și comis deja un ultraj, cel puțin verbal, dacă nu cumva și epistemic, atunci când mi-am luat îndrăzneala de a afirma că obiectivele sau țelurile către care tindem pot fi atinse sau, dimpotrivă, ratate. Omului de azi îi vine greu să admită că poate exista pe lumea asta ceva de neatins, vreun obiectiv nerealizabil sau vreo țintă pe care să n-o ia la ochi, ca apoi s-o doboare cu un aer de superioritate. Totul este posibil, în măsura în care vrei să-ți asumi ambițios și implicat posibilul, iar cel care pretinde că există și imposibil necesită o restartare mentală, dacă nu cumva o abandonare, întrucât te poate otrăvi cu concepția-i perimată. Din acest punct de vedere, suntem deja parte într-o competiție suficient de antrenantă a realizărilor și realizaților. Tocmai de aceea, măsura omului contemporan este dată de țintele doborâte și mai ales de cutezanța de a crede că nimic nu-i imposibil.

Și ce este rău într-o astfel de înțelegere a lucrurilor, s-ar întreba unii? M-aș grăbi să afirm că absolut nimic. Numai că îmi amintesc de situații în viață în care oricât te-ai strădui să eviți imposibilul, el reușește să se impună. În astfel de momente, de obicei nu scapi de încurajatori care-ți amintesc din nou că totul este posibil chiar și-n imposibilul pe care – susțin ei – tu l-ai inventat ca să-ți declari rușinos renunțarea la luptă. Or fi având și acești binevoitori dreptatea lor, căci în viață avem cu toții tendințe predilecte de a proclama victoria imposibilul în perimetrul posibilul.

Dar până la urmă, lăsând la o parte ambițiile mediocre și trufașe, ar fi onest să recunoaștem că suntem capabili să ne mințim atât în numele unui posibil greu de întrezărit, cât și de dragul unui imposibil inevident. Cu alte cuvinte, omul deține o încăpățânare în posibil, după cum tot lui îi aparține și o resemnare în fața imposibilului. Evident, cele două atitudini sunt extreme care se cer îmblânzite. Astfel, încăpățânarea se cere domolită printr-o reală cântărire a posibilului cu ajutorul rațiunii, iar teama și renunțarea asociate imposibilului pot fi ținute sub control prin credință. Deducem de aici că posibilul este domeniul rațiunii, iar imposibilul reclamă necesitatea credinței. De fapt, credința este invitația de a accepta imposibilul ca realitate a existenței, cu șanse reale de a-l converti în posibil prin miracol. Biblia cuprinde mai multe exemple care susțin aserțiunea de mai sus. Evidențiez aici doar episodul anunțării nașterii lui Iisus Hristos tinerei Fecioare Maria din Nazaretul Galileii (vezi Evanghelia după Luca 1, 26-38). Aceasta este invitată de mesagerul ceresc să accepte imposibilul nașterii Fiului lui Dumnezeu dintr-însa prin credința că Dumnezeu poate converti imposibilul omenesc în posibil. Este cât se poate de limpede că orice confruntare cu imposibilul se justifică și se soldează victorios doar dacă se apelează la credință. Numai cu ajutorul ei, mai poți ceva în această privință, adică să crezi când nu mai e nimic de crezut, să speri când nu mai e nimic de sperat, să iubești când nu mai e nimic de iubit.[2]

Revenind, însă, la acele situații din viață când imposibilul devine „pâinea cea de toate zilele”, ne amintim că, orice am face și oricum am gândi, vine o vreme când vom greși, vom păcătui și vom experimenta căderea. Este imposibil să ratăm momentul acesta. Am învățat că indiferent cât de bun îți este un prieten oricum te va răni din când în când, iar tu trebuie să-l ierți pentru asta. (Octavian Paler) Apoi, dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. (1 Ioan 1, 8)

Bunăoară, ducem cu noi vulnerabilități despre care deseori nici nu vrem să știm, dar care transformă lăuntrul nostru într-o „groapă” cu șerpi. De acolo vrem să evadăm ca să ne fie bine și, astfel, începe fuga de noi înșine. Cu cât alergăm mai tare avem impresia că putem evita căderea și cu cât ne înstrăinăm mai mult de noi înșine ni se pare că am încheiat socotelile cu blestemățiile care ne dau târcoale. Numai că, fără să realizăm, acesta este contextul favorabil căderii sau greșelii. Cine sau ce te-ar putea opri din fuga nebună de tine însuți, dacă nu o prăbușire? Da, cu siguranță va fi durere, va fi urât și pentru alții amuzant. Abia atunci când vei sta cu durerea-n sân, te vei gândi cu adevărat de ce ai căzut, ce este în neregulă cu tine și cine este vinovat de toate acestea? Răspunsuri vor fi negreșit, vinovați vor apărea fără prea multe căutări. Tu sau ei poartă povara dezastrului?

De un lucru merită să ținem cont acum: vom fi autentici dacă vom putea să înțelegem că în căderea imposibil de evitat se ascunde șansa noastră. Șansa de a ne analiza, de a face ceva concret în viața noastră pentru a scoate la iveală „viperele” din lăuntru care de ceva vreme s-au încălzit pe „piatra” egoului prea înfierbântat de dorința de a demonstra că totul, absolut totul, este posibil. Prin urmare, ascultându-ne căderile, vom înțelege că ele sunt de fapt soluții pentru a îndepărta din viețile noastre piedicile care s-au ivit și au obturat accesul la autenticul din noi și din jurul nostru. Și dacă prin cădere ești adus în fața zidului pe care l-ai ridicat, protejându-ți egoul și asigurându-i exclusivități, prin iertare, căință și pocăință poți dărâma orice obstacol.

Așadar, care este secretul îndreptării omului, cum se poate el regenera? Mai ales după ce a greșit? După ce, greșind în fiecare zi, știind că ești murdar și vinovat, cine-ți dă garanția nu numai că ești iertat dar mai ales că ești frumos ca înainte? Chiar dacă ești iertat de cineva, tot nu ești împăcat, pentru că știi că nu mai ești ca înainte. Chiar iertat, chiar șters, răul s-a petrecut. Chiar dacă te iartă cineva, nu te poți ierta tu, pentru că știi că ai greșit și îți reamintești păcatul. Secretul constă în căință, în pocăință și iertare. Căindu-te și cerând iertare, te regenerezi, te naști din nou, mai frumos ca înainte, iar pata dispare din amintire.[3]

Păstrând aceeași direcție de opinare în privința acceptării imposibilului ca fapt de viață, evidențiem aici un alt aspect care adeseori scapă atenției noastre. Este imposibil să nu suferi atât timp cât iubești. De obicei, percepem iubirea ca pe ceva exclusiv confortabil, tihnit, odihnitor, mirobolant, de neratat și – de ce nu? – o bună „afacere” în doi. Prea bine. Iubirea poate fi toate acestea la un loc. Dar limitându-ne doar la aceste aspecte vedem și înțelegem doar o fațetă a acesteia, cea care ne convine cel mai mult. De fapt, în esență, iubirea este cel mai mare pericol, cel mai mare risc și cea mai mare suferință pe care ți le asumi. Trebuie să recunoaștem această realitate, întrucât, iubind, ești invitat să te autodepășești, să te dăruiești și să trăiești nu pentru tine, ci pentru alții. Or, nu înseamnă acest lucru tocmai disponibilitate pentru suferință sau durere, mai ales atunci când ți se refuză, ofensează și comercializează iubirea. Cu toate acestea, iubirea este suferința fără de care nu se poate trăi, riscul de care nu poți să nu ți cont și pericolul care, deși te pândește la tot pasul, te incită.

De fapt, atât prietenia cât și iubirea nu se câștigă odată, ci mereu, așa încât ea este un risc sau o vulnerabilitate care poate însemna orice. Ea poate să fie numai rușine sau dezonoare, dar poate ajunge la excludere și suferință. Cine nu e pregătit de ce-i mai rău, nu e pregătit de iubire…Dar, oricât ar fi de rău, experiența ne poate învăța că celălalt e nu numai riscul ci și șansa noastră. Fără el, adică fără iubire, poți căpăta siguranța și comoditatea, dar ratezi sigur deplinătatea și minunea, adică iubirea.[4]

Iar cu Dumnezeu cum rămâne? Pilda de mai sus lămurește lucrurile. Nu ambițiile mediocre ne duc aproape de Dumnezeu, ci capacitatea noastră de a renunța la măreția ofticoasă care întreține în noi orgoliul că toate trebuie să iasă după scenariile noastre. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este atât posibilul cât și imposibilul din viața noastră, cunoscutul și necunoscutul, aproapele și în același timp departele nostru. Depinde de felul în care ne așezăm în această relație: cu dor sau cu interes.

 Ovidiu Bârsan

[1] Poveste preluată de pe site-ul https://anitanna.wordpress.com/2016/06/01/la-multi-anicopile/, accesat la data de 10 decembrie 2019.

[2] George Remete, Leacuri contra evlaviei, Editura Paideia, București, 2018, p. 234.

[3] Ibidem, p. 163.

[4] George Remete, Iisus Hristos, Iubirea trădată, vol. I: Dumnezeul trădat, Editura Paideia, București, 2019, p. 357 și 359.

Adaugă un comentariu

Ovidiu Bârsan

Postări recente

Arhivă

Categorii

Centrul de preferințe pentru confidențialitate

Necessary

Advertising

Analytics

Other